CONCURSUL NAŢIONAL DE POEZIE „PANAIT CERNA”
Rezultatele ediţiei a XLVII-a, TULCEA, 2021

EDIȚIE ANIVERSARĂ – 140 DE ANI DE LA NAȘTEREA POETULUI
Ediția aniversară a Concursului Național de Poezie ”Panait Cerna”, marcând împlinirea a 140 de ani de la nașterea poetului cernean cu rădăcini identitare sud-dunărene (Panait Cerna, 25 septembrie 1881, Cerna – 26 martie 1913, Leipzig), și-a încheiat misiunea literară propusă pentru anul curent, odată cu stabilirea rezultatelor jurizării, în ziua de duminică, 21 noiembrie a.c..
Juriul concursului, format din scriitorul Ovidiu Dunăreanu, în calitate de președinte, criticul literar Diana-Dobrița Bîlea ( membri ai Uniunii Scriitorilor din România), poeta Elena Bălășanu, iar în calitate de secretar, fără drept de vot, poetul Bogdan Pascal, referent în cadrul Centrului Cultural “Jean Bart” Tulcea, a avut de parcurs lucrările a nu mai puțin de 268 de participanți, din majoritatea județelor țării, dar și de peste hotare: Republica Moldova, Spania, Italia, Belgia, numărul participanților din afara țării fiind mai restrâns, comparativ cu ediția precedentă.
Organizat de Centrul Cultural „Jean Bart” Tulcea, concursul se adresează autorilor care nu și-au concretizat încă debutul literar prin publicarea unui volum propriu de versuri, caracterul național al concursului fiind înțeles prin cerința ca participanții să redacteze lucrările în limba română, o altă cerință a concursului fiind aceea ca participanții să fi împlinit vârsta minimă de 16 ani.
Salutăm sprijinul inspectoratelor școlare județene în promovarea mesajului concursului și, faptul că o mare parte din participanți a fost constituită din elevi aflați în ciclul liceal de învățământ, a adus prezentei ediții un plus de optimism prin promisiunea că, viitoare generații de poeți, își vor împleti destinele cu cel al limbii române.
Dacă, în linii mari, cei mai tineri participanți ai curentei ediții, și-au prezentat poemele într-o manieră nepretențioasă, cu o naivitate și o căldură, naturale, care, adeseori, nu își mai găsesc ecourile și în poezia generațiilor ulterioare, putem spune că, pentru restul participanților, poemele prezentate au stat, îndeosebi, sub semnul libertății experimentaliste, cu toate riscurile acesteia, provocarea, în acest caz, fiind aceea de a îmbina libertatea formei (sau pretenția de absență a ei), cu profunzimea ideii, claritatea manierei de redare a acesteia, estetica și precizia folosirii limbajului, fără a dilua din impactul narativ al poemelor. Poezia în formă fixă, prezentă și ea, a subliniat, prin creațiile prezentate de participanți, că, departe de a fi desuetă, forma clasică a poeziei, sprijinită acum de deschiderea lingvistică și tematică actuală, are nevoie de mult mai multă îngrijire pentru a-și defini consistența.
Premiile și distincțiile ediției a XLVII-a a Concursului Național de Poezie „Panait Cerna”, 2021, sunt următoarele: Premiul „Panait Cerna”, în valoare de 1000 lei, precum și publicarea poemelor în paginile revistei literare Ex Ponto, Constanța, a fost decernat pentru creațiile prezentate de Raul Mihălcioiu, din Brașov; Premiul Aniversar „Panait Cerna”, în valoare de 800 de lei a fost oferit participantei Ioana Apetrei, din București; Premiul „Euterpe”, în valoare de 700 lei, a fost câștigat de Iustin Butnariuc, din Botoșani; Premiul „Ars Poetica”, în valoare de 700 lei, a fost oferit poeziei create de Alexandra Atănăsoaie, din Suceava; Premiul „Aegyssus”, în valoare de 500 de lei, este acordat domnișoarei Fiorela-Gabriela Dima, din Tulcea; cele două Premii Speciale ale Juriului, în valoare de 500 de lei fiecare, au fost oferite participanților Roxana Ilie, din Craiova, Dolj, respectiv, Andrei-Cristian Neacșu, din Ploiești, Prahova; Mențiune I, în valoare de 400 de lei, a primit Alexandru Mihai Gheonea, din Rovinari, Gorj, iar Mențiune II, în valoare de 300 de lei, este distincția acordată pentru creațiile Anastasiei Țuțuianu, din Medgidia, Constanța.
Referent cultural, Bogdan Pascal
1.Premiul PANAIT CERNA : Mihălcioiu Raul, Brașov
confesiuni
simțeam pașii cum strălucesc în întuneric.
sub pânza păianjenului
se petreceau cu totul alte lumini
gândurile-mi erau instrumente ale posibilului
și ochii neliniștiți
căutau trupul ce propovăduia dragostea.
nici nu mi-am dat seama când am ajuns aici
să mă confesez tocmai celor care
nu mai sunt
și tot așa să ating clipa unui clarobscur plăsmuit
pe marginea unui eșec inegalabil.
știu,
poate că așa a fost scris
să nu-i pot reține avântul / niciodată
nu mi-au tremurat mâinile ca atunci, tu erai una și aceeași
transcendență
eu eram unul și același
o îmbrățișare în care să te strângi
precum o stea în mișcarea ei aparentă
înspre capătul iluziei
da, aici suntem acum, spune o voce în timp ce
în tine omul care strivește stelele
privește;
iată-mă, rătăcesc iar fară a simți
infinitatea haosului / pare că tot ceea ce rămâne
dincolo de suflet / de cuvinte / e doar sângerarea
eternității
dualitate
încotro, piatră? pe pământul acesta
sculptat de nori
pășesc cuvintele din lumină
jumătate de lume cântă
în întuneric se roagă sfinți
dincolo de râu e pucioasa diavolilor
și ruinele propriilor mele strigăte.
iată, m-am prăbușit printre ultimele tranșee ale omenirii;
aici doar şerpii mai dau târcoale decăzuţilor
luciferici ce mă calcă pe cap
eu nu pot călca pe capetele lor ca Hristos
cu moartea pre moarte
aici Lumina Învierii se scurge prin crăpăturile orizontului.
de-aş putea
m-aş sparge în două, o parte deoparte să-mi pun
să te iubească
cealaltă să sufere în acest infern
să ardă printre ceilalţi îngeri apoi să renască iar,
devorându-se neputincioasă în a-și recunoaște chipurile.
încotro, piatră? încotro mi-e sufletul
ce îmi privea cerul tăcut? se reaprinde Lumina –
– atât de dor mi-e de Dumnezeu
şi de tine încât
mi-aş reînnoda aripile
manifestul unei maşinării-inimă
încă tot nu înţeleg pe deplin de ce bate în mine
acum când ţie aproape că nu-ţi mai aud vocea,
e manifestul unei maşinării-inimă.
aş vrea să te scriu pe o hârtie îngălbenită de timp
ruptă dintr-un manuscris neterminat pentru ca apoi
să te fac un ghem şi să te-ndes în buzunarul hainei
de la pieptul istoriei şi nu numai,
să-ţi simt pulsul printre vechiturile pe care le port
uneori fără pic de ruşine.
mă tem că ţi-am ascultat prea mult întrebările
inepţiile şi lipsa neruşinată de idei
nesiguranţa iubirii,
de parcă iubirea e un mecanism stricat
/ ca şi tine /
/ ca şi mine /.
încă tot nu înţeleg pe deplin de ce războiul
pe care-l duci cu mine s-a sfârşit
uneori pare că marele dictator al inimilor
care trebuiesc să tacă
a învins. jocul cuvintelor se pierde-n artere
/ ai învins / am învins / sau am fost înlăturaţi din istoria
care nu iartă victimele colaterale
uneori nici nu mai vreau să ascult
de vocea care-mi şopteşte în ureche “ridică-te”
şi nu mai vreau să cuceresc nimic străin
poate doar propria-mi inimă
când vorbele ei îmi răscolesc simţurile
într-atât încât
uneori mă plâng de mecanismele ei stricate
iar alteori doar plâng.
nodul gordian
scriu pentru că până și tărâmul neputinței are poteci
drumuri pe care să-ți tot împingi poverile auzind mereu tot același îndemn,
împinge / ridică-te din nebunia sorții / scutură-te de praf
imnul resemnării e întotdeauna ciudat
și da,
pesemne că există un pact pe care zgomotul nu-l va dezlega nicicând
precum un nod gordian reinventat
sufletele care se întâlnesc aici se rătăcesc într-un labirint al fricii
de necunoscut
sau poate că ancora siguranței este chiar sursa înălțării
tuturor zidurilor labirintului
nu cred că mai știe cineva încotro vor a păși oamenii fericiți
pe cer văd uneori norii întrebându-se cum ar fi fost dacă
sufletele s-ar îmbrățișa undeva dincolo de vălul material al lumii
însă nici ploaia
furtunilor ce stau să vină nu deține
într-o limbă pe care să o cunosc
răspunsul potecilor
sfârșitul inocenței
în certitudinea plăsmuirii
te poți întreba oricând
dacă mai iubești tot ce ai iubit cândva dacă
mai există lucruri insuportabile
dacă mai urăști
limitele cerului sub care te-ai născut după ce-ai murit
ca și cum carnea ta s-ar fi hrănit doar cu ea însăși.
nu au existat nicicând informități pe tărâmul necunoașterii
poate că de aceea ai eliberat cuvintele, e preludiul
dinaintea sfârșitului inocenței / al unei căutări
în care ai încetat să mai crezi / al lumii
de dincolo de iluzie
poate chiar al iluziei renăscute.
picioarele-ți prind rădăcini
tu însă
ai știut-o dintotdeauna
neputința / gratiile prin care te-ai înconjurat / tangibilul
gândul că nu mai urăști pe nimeni deși
încă mai poți auzi râsetele,
râsetele care te amenință.
învins, treci prin aceeași moarte și aceeași naștere și respiri.
poate că apropierea de neant e cea care te sperie, de fapt
acesta nu ești tu / ești cel care întotdeauna fuge
dar nu îndrăznești
să te privești atingând
formele strălucirii
în slujba căreia ai strivit strigătele / refuzi
eternitatea
de care nu te mai desprinzi
chipurile informe te privesc lacom
de parcă tu ai fi de-al lor și-ți strigă sfârșitul inocenței
strălucire după strălucire.
moartea cuvintelor
ruina templului meu arde mocnit
fumul anunţă apusul îmi pare că se înalţă
fluturi cenuşii
capete de mort înteţesc roiuri fără aripi
iar mai apoi
se ucid între ele cuvintele
eu uit să mai scriu uneori despre iubire
dar iată
cuvintele mor întâia dată
din sacrificiu
mai apoi
din amorul propriei iubiri
mai apoi
devin obişnuinţă
fiecare accent cade ghilotină
fără a-şi cere iertare călăul stă înmărmurit
visează la iubiri pasagere
la strângeri în braţe forţate
la sărutări apăsate
eu privesc moartea cuvintelor din sala unei alte lumi
cu iubiri eterne
cu strângeri în braţe fierbinţi
cu sărutări ce nu pot fi
suprimate
sticle tăiate fâşii
tăcerea nu trebuie să se confunde cu înălţarea
pe sticle tăiate fâşii
mai curând
cu acel plonjon printre aşchii
sau proiectile de tun
când auzul nu te mai ajută şi nici ochii
nu-ţi mai arată pământul
pentru care tu ești doar umbra regretului etern
pe cerul năzuinţelor tale
tăcerea nu trebuie să se confunde cu înălţarea
pe sticle tăiate fâşii
mai curând
cu acel somn pe un pat de cioburi
în care te afunzi
spre înălţare
reparaţi-mă
plutesc în nimic
aş spune că merg însă mersul acesta este doar
abazie
îmi reflect eul împrăştiat poate deviez de la normă ştiu
undeva îndărătul ochilor se ascunde
timid
transcendenţa
abdic abil sunt un abacterian absurd destinat consumului
practic plutesc înspre abator
calc involuntar norii
toţi neputincioşii în a merge
normal renunţă
există ingeniozitate şi fineţe în arta mersului meu
pentru cine îmi înţelege
carenajul
mi-am greşit însă îmbrăcămintea
placajul corpului nu micşorează rezistenţa aerodinamică
faţă de nimicul fluid am sfinţenia mea relativă atât
încă mai credeţi în aberaţii
eu refuz participarea în furtună
reparaţi-mă
simţire
abstractizăm rătăciri existente
eppur si muove
ne înecăm în stropi de absenteism
încorporăm nisip de-abia scurs din clepsidră
şi totuşi
iluzoriu ne trece timpul himera ne ţine legaţi
duşi pe gânduri distraţi alunecăm în povârnişuri
în abstinenţă
m-aş devota voluntar
înveşmântat în paradoxul uitării
vârtej vertiginos
nu suport taciturnul din mine
nici sângele
acestui heteronim halucinant
emoţia simţită prin rănile existenţei
ce nasc doar lucruri futile
în tine
un ultim cuvânt
am scris atât cât mi-a permis sufletul să nu plâng
astfel încât
să mă situez undeva în afara lumii
precum Maria
care stând lângă crucea Domnului
se vedea răstignită şi ea
şi plângea
părtaşă la pătimirile Acestuia
asupra literelor legii nu-mi e îngăduit să asud
dar cei ce ucenicesc în har
precum odinioară
îşi spală trupul prin vălul păcatului
fără a se învrednici de ajutor
cu voia şi îngăduinţa spiritului
cerşind
îndurare
pe atunci toată omenirea îşi avea sufletul în lanţuri
acum toţi par a veni în pace şi râd
vocea mi-e întemniţată în gândul
unei şoapte
mai scriu versul acesta
doar un ultim cuvânt despre tine jur
apoi mă ridic şi plec
cu sufletul prins
printre lanţuri
2.Premiul Aniversar ”Panait Cerna”: Apetrei Ioana, București
Singurătate
Ce faci cu celelalte scaune din jurul mesei?
Ce faci cu cealaltă jumătate de pat?
Ce faci cu setul de pahare,
cu farfuriile,
cu celelalte cești de cafea?
Ce faci cu toate perechile de papuci de casă?
Ce faci când te obișnuiești cu liniștea?
Ce faci cu filmele pe care ți le tot recomandă prietenii
sau cu cărțile pe care încă ți le cumperi mecanic?
Ce faci când te trezești dimineața din nou în tine?
Ce faci când dai cu ochii de periuța de dinți
și nu știi cum să fii mai blândă când îți spui
că ea e una
pentru că tu ești una?
Cum îți explici,
când te încumeți să stai cu tine la o cafea,
că nu ești mai mult decât scaunul acela gol din fața ta,
că nu ești mai mult decât periuța de dinți,
că nu mai ești deloc?
Colivie
Azi nu mai vreau să trăiesc.
Azi am să respir şi atât.
Azi inima mea uită să bată.
Uită pentru ce să bată.
Azi inima mea învaţă să tacă
pentru a nu mai trezi colivia în care se zbate.
Azi inimii mele îi este milă de această colivie.
Și eu,
acum,
în timp ce-i ascult tăcerile,
mă gândesc:
oare ce e mai rău?
Să ai o inimă în colivie
sau o colivie în inimă?
Atât de simplu
E greu să crezi că mai există moarte pe lume
când soarele pătrunde atât de suav
prin fereastra bucătăriei tăcute,
în care miroase tot timpul a cafea.
E greu să îți mai stea gândul la moarte
când mâna mică a bunicii mângâie nestingherită
o pisică mult prea leneșă.
E greu să mai privești înspre moarte
când niște fulgi de zăpadă întârziați
se așază nepăsători pe brazii din curte.
E greu să mai vrei să stai la palavre cu moartea
când e suficient loc pe străzi și pentru liniște,
când e timp destul să ți se facă dor
și să vorbești cu florile din ghiveci,
când ai tot timpul din lume să te asculți,
când ai atâta timp încât poți să mai dai și altora,
când nu mai ai chef de Cioran și îl uiți pe noptieră,
după care te duci să faci clătite,
în timp ce asculți muzică proastă.
Dar te simți liberă.
Și da,
e greu să mai tânjești după moarte
când ea e deja acolo.
Actor
Am implorat lumina reflectorului
să mă orbească,
însă perechi nenumărate de ochi
s-au deschis în mine
și au cioplit porți în carnea mea,
pe care s-au năpustit alți ochi
– musafiri nepoftiți –
ce nu știau să bată și
să-și lase pantofii la intrare.
Astăzi încă fac curățenie,
iar ei nu mai contenesc să intre.
Arde
Cerul arde pe după blocuri,
blocuri în care oamenii se chinuie
să respire împreună
fără să facă prea mult zgomot,
că zgomotul supără.
Dar cum nici tăcerea nu e de suportat,
nu ne rămâne decât să respirăm
și în pauzele dintre respirații
să mai ardem un pic.
Când tăcem suntem mai ușor de iubit.
Sufletul arde pe după bucăți de carne,
dar e acceptabil.
Atât timp cât nu supărăm vecinii,
putem arde în continuare.
Sufletul nu scoate niciun fel de zgomot
când arde,
așa că nu deranjăm pe nimeni.
Putem arde în continuare.
Inima
Îmi răsucesc cuțitul în rană
cu precizia unui chirurg
în fiecare noapte.
Sunt puțin îngrijorată
că nu o să îmi mai
rămână carne
pentru alte răni,
că nu o să îmi mai
rămână carne
pentru alte tăișuri,
că nu o să îmi mai
rămână cuțite întregi.
Atunci, probabil,
am să-ți iau mâna
și am să o duc la inimă,
iar tu – din instinct probabil –
ai să începi să o frămânți
ca pe-un aluat proaspăt
și ai s-o strângi tare în pumn
și ai să-ți chemi și
cealaltă mână în ajutor
și ai să o rupi
ca pe-o bucată de
plastilină însângerată
în două
și apoi în patru
și nu,
oh,
nu!
Nici măcar atunci
nu ai să o iei cu tine.
Nu.
Ai să o lași acolo,
aruncată în patru colțuri,
patru colțuri
de biserică goală,
patru colțuri
de biserică însângerată.
În patru colțuri
să mi se odihnească
inima,
să uite că a fost vreodată
întreagă!
Clipă
Un singur gând:
să rămânem în clipă.
Un singur gând să avem.
Clipă să fim,
gând să fim.
Clipa dintre două bătăi de inimă,
clipa dintre două apropieri de gene,
clipa dintre două valuri,
clipa dintre două cuvinte…
Atât vreau.
Clipă să fie viața mea,
aș fi fericită
pentru că aș ști că e puțin.
Eu nu am nevoie de mult.
Viața e prea lungă pentru mine.
Eu trebuia să fiu un fluture.
Aș fi fost fericită ca fluture,
între două zbateri de aripi.
Între două clipe aș fi putut fi fericită.
Aș fi putut fi fericită.
Da.
3. Premiul Euterpe: Iustin Butnariuc, Botoșani
flavian
am devenit adult în ziua când flavian a venit la grădiniță
educatoarele ne-au pus să împărțim patul
eu sunt un copil foarte prietenos – dispus să împartă apa, patul, mâncarea
flavian s-a suit încălțat pe patul meu; nu m-a deranjat, e doar un copil, mi-am zis eu
s-a învelit cu pătura mea, și-a pus capul pe perna mea și probabil că a visat visele mele
avea cârlionți blonzi și arăta ca un înger – un înger venit să mă învețe să dorm
căci niciodată n-am somn; doar mă prefac extrem de bine
priveam spatele lui flavian, îi admiram corpul zvelt și alb; sprijinit cu o mână sub cap
acesta ține în palmă cea mai frumoasă minte nedeschisă încă
////
am devenit adult în ziua când flavian a venit la grădiniță
educatoarele ne-au pus să împărțim patul,
atunci i-am scos sandalele lui flavian și i-am sărutat tălpile, spunându-i că îl iubesc
îl iubeam? nici nu știam ce este iubirea.
dar omulețul acela dormea ghemuit lângă mine
și asta e tot ce trebuie să știi.
razzmatazz
în autogara de vest
copiii se joacă,
așteaptă pachetul de la sibiu
opresc mereu
alte autobuze
aerul se umple – aceleași silabe:
lua-l-ar dracu de popricani
lua-l-ar dracu de șcheia
lua-l-ar dracu de stănești
aici putem să ne imaginăm
cum popricaniul a fost luat de dracu’,
dus într-un cotlon al iadului
lăsat acolo sa putrezească
un diavol mai mic
a aruncat peste el
stăneștiul,
iar la final cerber
a trântit împuțitul ăla de șcheia
e frig și umezeală
betoanele țin de umbră
se găsește să spună
mereu
același bătrân
aici poți să vezi betonul cum scoate
umbrela și o ține deasupra tuturor
uneori un beton,
alteori mai multe
se așază ca soldățeii
ca sardinele
sau ca ce mai vrei tu
și se pun de-a naibii deasupra noastră
să dea domnul să vină sibiul
și atunci însuși
dumnezeu
telekinetic
ridică un oraș de 169,056 de locuitori
și îl aruncă peste noi,
in timp ce cântăm
aliluia, aliluia, aliluia
drumul drept ce nu se termină
mă simt ca un gândac ce fuge dintr-o parte în alta
morcovit, fără voință proprie
văd conductele și mă gândesc la cum curge viața prin ele
purtate de curenți hidrodinamici
stelele se lovesc de lobul meu frontal, din plin, vertical, în vertex
când noaptea mă lasă iau autobuzul 20
-> tătărași sud, oamenii străzii mă așteaptă pe bancă
vocile lor groase strigă la unison din străfundul marianelor, mă vor printre ei,
uneori aproape cedez.
mă simt atunci foarte trist.
mă simt atunci liber și trist deopotrivă.
viața mea e un camion lung ce trece pe sărăriei,
pe el sunt poze cu oameni veseli,
sunt poze cu pisici, cu mașini și cu alte camioane
în ele stau oameni și eu îi cunosc pe toți – îi iubesc pe toți,
toți merg pe sărăriei cu mine, dar nimeni nu știe că frânele nu țin.
mi-am spus că nu mai suport –
nu mai vreau să trăiesc această senzație niciodată
trenurile lungi din nicolina șuieră
iar eu sar dintr-unul într-altul
tu.mori
am împărțit un pat cu un bolnav de cancer
el a murit, iar cancerul a înflorit în mine
mă întindeam lângă el în fiecare noapte
ținând strâns sarcomul ce crește
așa cum ai ține un copil care plânge și pulsează
cu trupul său unit de trupul meu, uniți de trupul morții
cu dragostea acoperindu-ne ca o pătură groasă
nimic nu răzbate
nici durerea desfiletată ca o sticlă ce curge într-o singură direcție
prin pânză fragilă a nopților reci
și când ea se umflă, ochii mei scapă întâmplător o lacrimă
ori buzele mele mai spun un blestem
ca o predică venită din partea unui ateu
într-o seară cu lună plină, din amvonul unei ruine
el dormea ca un prunc pe care nu l-am numit
nici iubire nu știu dacă i-am dat
dar la urma urmei cine poate iubi
atât de mult încât să vindece?
el dormea și mi-am dorit să dorm eu – în carnea lui, în fibrele lui,
în acele nopți să strâng tumora
așa cum o fetiță mică de tot își strânge la piept ursulețul
nu se poate, a spus, nu se poate
dar doctorul nu doarme aici cu noi
chiar el s-a înțeles cu moartea, iar moartea e mai vie ca niciodată
uite-o cum ne strânge și ne șoptește
dormiți, frumoasele mele suflete, dormiți
am împărțit un pat cu un bolnav de cancer
el a murit, iar cancerul a înflorit în mine
ca o floare diformă, fără petale
pe care o aștepți să se usuce,
dar ea continuă să crească…
la cele două intersecții de pe mihai costăchescu 2
promoterii de campanie
au amplasat bannere impregnate cu fețele lui k și v:
k pe fundal albastru cu litere galbene
v pe fundal alb-roșu cu litere roșii
cei doi se privesc adânc în ochi și în mințile neștiutoare
ar putea să se toarne o scenă de amor
dar noi, deținătorii adevărului suprem, știm că este mai mult decât amor
este dragoste curată, ce fierbe în ochii albaștri ai lui k
pentru șuvițele blonde ale lui v
//
uneori dragostea poate să doară
iar atunci când dragostea doare se numește bdsm
dar pe mihai costăchescu 2 practicile murdare nu își au locul
totul este la vedere,
iar promoterii celor două tabere se mângâie cu ochii închiși
imaginându-și că nu există culori.
din toamnă
simt emoțiile liceului abia început
visam să fiu actor, nu student permanent
atelierul de teatru când ne-au pus pe ciment
să ne ținem de mâini cu ochii închiși
visam neonul ce pâlpâie static
o diodă sărea pe un pat de palme
sunt emoții acide vândute în grame
niciodată destule, transmise cuantic
am ținut acea mână ca pe o floare
nu am strâns-o prea tare, îmi era frică
mâna mea rece și palma ei mică
făceau dragoste înainte de vreme
definiție
știi cine ești?
ești trudă și lut,
chip de pământ suflat cu limbi de foc,
geoid ciudat, te urci în palat să fii munte,
fii câmp mai întâi!
fii câmp, fii râu! fii mai întâi neînsemnat,
munții sunt pentru profesioniști,
nu pentru turiști efemeri ce caută să obțină plăceri
de scurtă durată.
nu privi apusul, nici răsăritul,
așteaptă noaptea să vezi cum apar
ideile în cap
ca stelele pe cer
și porțile de fier ale minții
dau drumul leilor în colosseumul plăcerilor.
de știi că o idee îți va ține de foame
savureaz-o, scrie-o, picteaz-o,
dă-le naibii de teme, termeni,
deadline-uri, plecări spre arene
corporatiste,
fii selectiv,
pământul rodește atunci când pui
sămânța cea bună.
știi cine ești? ești trudă și lut
plecat din pământ
vei ajunge pământ.
alege!
4.Premiul Ars Poetica: Alexandra Atănăsoaie, Suceava
Bucurie experimentală
starea permanentă. bucuria experimentală. departe de tine, lucrurile se înțeleg diferit.
am văzut femeia care m-a crescut stingându-se câte puțin
și pe tine te știam distrugându-te la celălalt capăt.
lucrurile care nu vor mai fi la fel au fost salvate de memoria colectivă:
adânciturile de pe brațe, anotimpurile nucleare, dubla expunere. toate sunt în siguranță.
cât despre mine,
am trecut prin toate formele primare, odată cu ele.
trăim alfabetizarea căderilor pe cont propriu.
trăim recuperarea experiențelor pe cont propriu.
avantajul lucrurilor care nu ajung până la tine este anihilarea.
excluderea. abandonul: cazurile fericite.
despre noi se vor povesti lucruri încântătoare. am trecut tineri și voluptoși
prin rămășița devitalizării.
se vor păstra cuvinte cu care ne vom recupera unul pe celălalt
din gropile comune.
mă mai ții minte? cu mine, singurătatea și siguranța se simt încă la fel.
Fear
frica se întețește. pentru cine atâta curaj, când nu te poate salva nimeni.
sunt femeia care trăiește bucuria celor fără suflet. nebunia obișnuită.
lucrurile care se petrec cu intervale egale între ele.
sunt femeia care spală pericolul de pe lamă în fiecare dimineață. întind pe pîine
cantitatea ideală și descleștez dinții înfipți bine în brațele mele.
sunt femeia distopică. toate brațele care m-au cuprins s-au dizolvat de la sine,
bucăți salvate de la naufragiu.
sunt femeia sacrificiu. jucăria comună.
mi se vor adresa cuvinte nemaiauzite până acum.
cunoști ușurința abandonului. aș fi putut fi departe, femeia cu unghii lungi și cu
prescripțiile în fundul genții.
tatăl tău nici n-ar fi apucat să mă înjunghie. moartea a venit oricum mult
prea târziu.
Ce știi tu despre pericol
pericolul de ambele părți mă face să mă simt în siguranță. sunt omul
despre care se vorbește în spații restrânse. pieritura.
fata de la țară care nu știe să folosească chibriturile.
te păstrez în siguranță dincolo de hipnoza colectivă, sub pămîntul
care nu stinge focul.
vom planta mucuri de țigară în tot orașul. vom sedimenta
evoluția pietrelor de moară. vom da naștere copiilor
pe care îi vom purta în gură și le vom dezlipi rîndurile de piele
unul după altul.
mă bucur alături de tine cu voioșia oprimaților.
și pentru ce.
O inimă mare
departe de pământurile făgăduinței cresc plante și copii
pe care nu îi revendică nimeni, iar oasele se topesc
până când te poți cuprinde singur. străzile acoperite de adrenalină,
atenția super-băieților de cartier, zgomotul obiectelor din buzunare spărgându-se.
pe majoritatea le-am trăit din nevoie, pe restul din curiozitate,
acolo, în colț, elevul anxios pe care îl mănâncă scalpul în fiecare zi, insecta
cu aripile desprinse de trunchi. eu am fost.
când au venit cu ideea despărțirilor, am fost prima care s-a împotrivit.
structura se demolează din interior, pereții se răstoarnă unul peste altul.
dacă nu spui acum, nu mai spui niciodată.
o inimă mare le va cuprinde pe toate și le va reconstrui.
când au venit să numere pierderile, le-am ascuns pe ale mele.
femei fără unghii și câini flămânzi mișunau pe străzi. din mijlocul
unui dezastru natural care nu a născut pe nimeni nu se văd granițele.
cei care au rămas blocați nu vor vedea niciodată lumina. când Rebeca mânca pământ,
eu vomitam cantitățile ultimelor zile.
au fost episoade scurte: rușinea de a mânca în fața altora,
apa de la chiuvetă mereu pornită, mascarea zgomotului.
când noi am făcut dragoste prin haine, partea intactă a lumii s-a oprit pentru o clipă.
am rămas așa cât timp în jurul nostru s-au reinventat toate formele pe care le ia un spațiu
în care nu se mai mișcă nimeni.
mutterschaft
mi-am petrecut cea mai mare parte din viață căutând un înlocuitor. stâlpul de susținere. echilibrul.
când te-am cunoscut mi-am imaginat că tu ești. am proiectat pentru noi seri
care se termină târziu, îmbrățișările și apropierea de care n-am avut parte.
am fost casele în flăcări pentru care nu s-a intervenit la timp,
bucățile de plastic pe care le înghit țestoasele din ocean.
nimeni în jurul nostru nu supraviețuiește. am visat într-un timp
la un loc al meu, un hippie hideaway unde să vii și tu câteva seri
pe săptămână, ca să povestim. să trăim ca în Gilmore Girls,
dar mult mai aproape de margine. nu știu sub ce formă ajunge durerea la tine.
aici a lovit din plin, ca o rachetă pe care nimeni n-o sesizează înainte de impact.
au urmat excesele. atacurile. gropile astupate cu hârtie
care s-au arătat din nou după prima ploaie. mi-am spus că o femeie ca tine
nu îi așteaptă pe cei care nu pot ține pasul. am rămas în urmă
până când abia mă mai puteai zări, am alunecat spre margine.
eu, pasărea care cade din cuib. tu, pasărea care adună ouăle altora
ca să suplinească lipsa. de unde mă aflu nu se distinge nimic altceva
decât nevoia constantă în cea mai cumplită formă a ei.
vremea în care aveam nevoie de amănunte
s-a întors demult împotriva noastră.
5.Premiul Aegyssus : Dima Gabriela-Fiorela, Tulcea
Dezlegare
Poate că așa se citește de fapt:
cu buzele strivite pe carte,
umplute de seva stihurilor
și de amăreala paginilor,
ce nu au mai lăsat
cuvintele să zboare.
Poate că așa se dezleagă Universul:
cu urechea lipită de pământul rece
și gura amorțită într-un mușuroi
ce murmură spart
aceeași tăcere în care se găsesc
ca-ntr-un mănunchi
cheile lumii.
Poate că așa te-am și cunoscut:
cutreieram cu buza mea de sus,
întredeschisă de dorul buzei-pereche,
și te-ai întâmplat;
Gura mea s-a-nchis peste a ta
și de atunci dezleagă,
te dezleagă și se leagă
prin tine.
Psalm păgân
Mirosul acela de lumânări proaspăt stinse
și usturimea ce-am simțit-o imediat în buricele degetelor – suvenir din copilărie,
privirile sfinților scurse pe dresurile mele roase
(niciodată nu m-am dezvățat din mersul pe lângă pereți
și nici din neatenție
și nici din ocolirea scaunelor ce mi se încurcau printre pași),
distanța dintre mine și dreapta în care te aflai tu,
mă murdăreau.
Simțeam cum mi se târăsc în vene morțile
și pustiul pentru care mă rugasem să scap;
nu înțelegeam de ce trebuie să fie frig și tu departe,
când am fi putut încălzi tot locul dacă mi te-ar fi apropiat.
E dureros să te privesc de la depărtare:
doar talazuri ce duc tristețea unui trecut pe care îl porți în tine;
ochii tăi albaștri de evreu căptușiți lângă buza mea burgheză
rujată, de fecioară medievală izgonită – o vrăjitoare
care alerga după obrazul tău supt și cu peri aspri,
cum aleargă alții după mântuire.
Și încă te caut.
dacă ai fi lângă mine
la o pătrățică oarecare distanță,
eretica din mine și-ar lăsa capul pe umărul tău
și ar fi atât de bine, atât de bine!
Și nu aș mai regăsi în mâna ta albă, privită de departe,
noroiul care ne compune
care curge din noi și prin noi ca un cimitir după ploaie
cu toate unghiile murdare ale bunicilor noștri
pe care le-am șters din amintire.
Eu nu vin de unde vine gura preotului care crede.
Nu am fost plămădită în ceruri și nu am căzut pentru că mi-am urmat natura.
Eu am crescut ca o pâine caldă din noroi
pusă sub soarele care m-a mângâiat și m-a ars,
și nu sub lumina de incubator a unei făpturi cerești.
Nu cunosc cerul și nu-l pot cunoaște.
Mă ustură, ca lumânările, tot ce-și proclamă puritatea.
Sărută-mă, să simt gustul sângelui curs în pământuri;
n-am nevoie de împărtășania coaptă în speranțe deșarte.
Privește-mă, nu mă lăsa, nu mă abandona unde nu mă pot găsi.
Cuprinde-mă în absența luminii și învață-mă rugăciunile tale.
Curăță-mă cu toată durerea care curge în noi și pe care o săpăm mai departe.
Nu-i așa că acesta e raiul, mâna ta tremurândă?
O mie nouă sute două mii
Amintirile – trei cuburi de zahăr
așezate, amestecate, topite,
risipite în cafeaua neagră
pe care o beau în fiecare dimineață, fără regret,
fără să-mi pun întrebări, cu ochii închiși,
cu frica de a nu mai rătăci stinsă imediat pe limbă,
în amorțeala absolută a acelor
ce înțeapă incertitudinile;
moi baloane de săpun
sparte în vid.
Închid din nou ochii
– mi se pare că a mai rămas deschis un rând –
și înghit, înghit cuminte toată lingurița;
nu mă gândesc la ce s-a întâmplat
nu mă gândesc la ce se întâmplă.
Amintirile – un post de radio interzis –
care te fac să dezertezi întâia oară.
Androgin
Iubitule,
imaginează-ți
că suntem din nou la începuturi.
Sunt bucată din tine,
sunt tu prelungit cu două mâini,
două picioare, o gură de sărutat,
același glas în două piepturi
care frământă aerul cu același cuvânt:
iubire
Apropie-te de mine,
continuă-ți coloana în sângele meu,
developează-mi amintirile ca și când ți-ar aparține,
iar mințile noastre nu ar fi fost nicicând despărțite.
Pune-ți mâna aici:
rană pe rană, piele pe piele,
și coase-mă cu trupul tău:
din coasta ta sângerândă să-ți rupi
din nou, suflare pentru pântecele meu,
pentru pieptul meu, pentru tălpile mele,
pentru grădina în care trebuie să mă plămădești
din pământul care ne curge în vene
și din cuvintele care leagă punți
între noi și Infern.
Iubitule,
privește-mă, așa cum sunt
murdară și atât de îndrăgostită:
tot universul se închipuie
cu forma ta și de aceea
nu pot să nu-l iubesc
cu coastele mele care se zbat
în carnea ta, dorind-o
mai aproape, din ce în ce mai aproape,
atât de aproape până ce uit
că a trebuit, vreodată,
în această eternitate scurtă
să fim rupți, pierduți unul de altul,
îmbăiați în suferința de a nu putea fi
decât pentru o clipă – de la prima la ultima suflare,
unul în brațele celuilalt.
Autoportret în icoană
Transparența înșelătoare a ființei mele
căptușită cu vene flămânde, rătăcitoare,
crescute-rădăcini sub pielea-mi
însângerată, înnobilată,
de viul care o traversează.
Sângele alb prelins din trupul pâinii
frânte, spartă-n firmituri: aștrii
cei căptușiți în plapuma neagră
a ființelor noastre, asemeni călăuzelor
din întunericul ce ne-ncheagă.
Mâinile-mi urcă, prefăcute-n anafură,
pierdute în cupa privirii tale
și sărutate cu patima beției dintâi,
a pâinii îmbrățișate în vin,
a gurii ce se deschide ca-n fața unei icoane.
Nicăieri
Niciodată nu am înțeles frica
oamenilor de a muri –
până la tine.
Nimic nu îmi concretizează existența
mea, a lumii, a vieții, a morții,
mai mult decât prezența sau absența ta –
singurul ceas pe care îl port,
singura frânghie de care mi-e teamă
și de care mă agăț pentru a mă salva.
Nicicând nu eram cu adevărat sătulă
nici de înțeles, nici de simțire,
nici de tot universul care îmbrăca hainele tale
și nu cred că aș fi înțeles
nici măcar fărâme din această bucurie
dacă nu mi-ai fi fost.
Nimeni nu-mi poate face rău,
nicicând nu mi-a fost teamă de moarte,
nimic din ce se poate cunoaște nu-mi e străin,
dar niciodată nu am înțeles frica
oamenilor de a muri –
până la tine,
a cărui absență
înseamnă neantul.
Întomnare
Nu era nimic în jurul meu;
poate doar liniștea se mai dilata
– un cocon diform –
pe conturul incert
al trupului meu.
Îmbătrânisem
și toată mierea
brațelor mele, ochilor mei, coapselor mele
se scurse în văi neștiute
ce-mi îngălbeniseră pielea
cu foșnet de frunze apus
în nervurile-mi în care
mă ascunsesem.
Asistam la toamna
uscată a trupului meu
nemângâiată de farduri,
nemânjită de lacrimi,
topită în palmele-mi
arse de zgomotul verii,
și de lumina crudă
ce mi-a întunecat privirea.
Așteptam în amorțirea
prelungită până la sugrum
cu gâtul frânt de gânduri
și cu tălpile îmbibate de plăcerea
transformată-n scrum.
Încă fărâmițez cu pumnii tăcerea
și simt cum, bolnăvicioasă,
îndoiala crește-n mine,
într-un glas molcom, ce tânguie
căderea ultimei frunze.
6.Premiul Special al Juriului: Ilie Roxana, Dolj
la ceasul de sine
Ramon închise ochii și
sudoarea îl năpădi
prin toți porii
toată răutatea
îi apărea ca o stea
și apucă pe o potecă bătătorită
cu unghiile către seară
se gândi vag
pe la ceasul de sine
că
poate că dincolo
în susul clopotniței
la ora amiezii
se ridică răsuflarea turlelor
și hotărâse să urce
greutatea lui
atât de blândă
aproape goală
se trezise
deschidere
miroase a pământ o întrerupere
bruscă a liniei vieții
atunci râse cumplit
din fața clădirii Quetzalcoatl
ca să vadă dacă nu încărunțise
și veni o clipă
când se gândea că
ștreangul de gâtul solzos
la limita castității
nu era decât iubire viciată
atunci se porni iar pe râs
și scoase un țipăt înspăimântător
urcând încet
dintre toate ființele vii
în focul larg
se simți cuprins
într-o cămașă aproape goală
mulțumit
cu ochiul rece
în chip de pânză
ochii lăptoși
nu sunt cu adevărat un cămin
slujesc pământul
acolo unde nu e o parte din el
obligându-i pe oamenii întrerupți
să-și ridice ochii
și acesta este un lucru adevărat
supraveghind lucirea primitivă
în bună măsură
departe de casă
în mijlocul femeilor de apă
se răzlețiseră
și un alt doctor de la oraș își scoase pătura
așezând-o
pe cele cinci focuri
strălucind întunecat
între zi și noapte
între om și om
fragil ca rădăcinile negricioase ale șarpelui
poți să deschizi ochii
Şarpele de gust
există pe lume un şarpe de gust
care atunci când te va vedea
se va rostogoli de trei ori înnisip
şi te va chema pe silabele din numele lui
îşi va târî capul lui de şarpe
până în oasele tale
iar tu vei pune piele peste piele peste el
nu vei şti niciodată
că
în tine trăieşte un şarpe de oase
care a fost odată şarpe de gust
șireată setea
în partea dinspre miazănoapte a ochiului meu stâng
trăia o vulpe
înceată cu mustăți de sticlă
o știam de când o pusese acolo stră-străbunicul
ca să-mi țină de cald
între coaste
noaptea
când îi clănțăneau mustățile de sete.
nu-ți mai fie sete vulpe
sapă o a doua fântână în sângele meu și bea pe săturate
vulpea
șireată
alerga nebunește între ochiul meu stâng și
peretele dinspre miazăzi al casei
strigând cât o țineau plămânii
nu plânge Ană
setea ți se va domoli când soarele
va apune într-o rână
am pus capcane dar n-am putut s-o prind
trăgea de gheară
întorcea capul pe dos
strângea fiare în cerdac pene
animale moarte cu picioare de lemn
mobila veche din zestrea bunicii
bomboanele tăvălite prin cacao de la Bombonica
amandine le zicea
pește din balta de la marginea orașului prins cu undițele
din cui după ușă.
se va sătura până la urmă
și-și va stoarce blana de resturile de cuvinte căzute pe sobă zicând
se vor strânge
poate mâine nu vei mai ști să găsești
stejarul ăla mare din spatele curții
pe care atârna bunica rufele spălate cu săpun de casă
din untură în care îți roteai unghia stearpă
sperând că acolo se vor strânge toate pieile
și cărțile tale cusute cu ață din cutiuța de mătase
de pe recamier
o să rămâi mult timp acolo, Domenik,
lăsând moliile să iasă din velințe să-ți prindă grumazuri reci
murdare descusute pe mijloc strâmtându-ți pielea înnodată și florile de soc de sub cerul
gurii în care își muia bunica creionul negru
nu avea decât haine de duminică bunica
pentru zilele impare când treceau căruțele pe drum
“sare, sare, hai la sare, pește avem”
știu că îl vei pune în pod
în poziție fetală
în rufele spălate cu săpun de casă
mirosind a umbră
lungă cât tăcerea
ieri un câine mi-a tăiat calea
îi ieşea o sfoară din gură
lungă cât tăcerea oamenilor desculţi şi repezi
nu vedea niciun trecător că sfoara li se agăţa de vorbe
de sânge de dorul din oase de
marginile lor aritmice
câinele o ducea mai departe
lătrându-şi sfoara
ca pe un os care i-a întors spatele
sunând gol
oamenii întrerupţi
sunt ai luminii pline ce trece prin ei
stau cu picioarele încrucişate
aleargă dintr-o uşă în alta
sunând gol
oamenii întrerupţi sună a gol
îi dezbrăcăm cu gurile
de vărsare şi de umplere
de hainele lor întrerupte
nu plecăm
îşi încovoaie degetele întrerupte
tăind aerul întrerupt
cu vorbele lor pline
oamenii întrerupţi îşi ajung
se va lepăda
am fost destul de bolnav zilele trecute
în mine se cuibărise o omidă
urca numai noaptea în somn până mă depăşea
ziua mi se lipea de şira spinării ca o măduvă exterioară
“stai, mă, nu mai da” îmi striga
dar eu nu o ascultam şi mă zvârcoleam ca un şarpe
ştiam ce avea să se întâmple
din 3 în 3 tăceri omida
se va lepăda de mine
şi se va lipi de şira altcuiva
cuminte tăcută nici nu-mi voi da
seama când îmi va lua locul
o omidă nomadă
am fost o omidă
oarbă cu mâini bătute de soare şi de vânt
m-am rostogolit odată pe asfalt
aproape de marginea mea din ce în ce mai largă
m-am ridicat frumos în palmă
am suflat verde pe mine
ştergându-mă negru de această dată
cu gulerul cămăşii
“de ce-ai scăpat” m-am mustrat
nu ţi-e bine acolo în mine
n-am îndrăznit să-mi spun nimic
eu omida
am stat 3 treceri lângă şira spinării
şi-am râs
după câmpuri
lumea părea mai slinoasă decât
tălpile lipite una de alta
decât foamea care lega limbile între ele
îi închina în toate punctele cardinale
ca pe femeile desculţe
de pe ogor
cu secera în mână şi snopul de paie
ele nu îndreaptă ciutura decât spre soare
crezând că ochiul de apă nu le vede
bătăturile din talpă
călcâiele crăpate
pământul uscat de pe pulpe
că sudoarea de pe coapse nu coboară
ci urcă spre rochiile lor pline de praf
sau spre ţigara aprinsă
pulpele lor tresar sub stropii mari
ai ploii verzi
femeile de pe câmp sunt femei de ploaie
nu se ascund sub coviltir unde copiii desculţi trag caii de coadă
se întind în şură
cu mânile şi
ochii închişi la culoare
7. Premiul Special al Juriului: Neacșu Andrei-Cristian, Ploiești
două haiku-uri imperfecte
…materialul genelor tale,
genele tale ca ața,
se cosea și se descosea peste ochii tăi,
ochii tăi ca universuri ce absorbeau lumina,
lumina ca timpul,
timpul pe care se cobora îngerul,
îngerul ca poezia din materialul genelor tale…
calul de smoală
dar aici nici pomii nu mai strigă,
în verdele lor,
își țin pliscurile de frunze
zovărâte între așchii.
dar aici nici păsările nu mai merg,
cu picioarele lor de pene,
mângâind valurile transcendentului,
doar stau,
înghețate ca lumina stelelor,
pe cer.
dar aici nici cerul nu ne mai acoperă
în plasa absolutului său,
s-a spart, dilatându-se în gol,
lasându-ne mintea să vadă după el,
dar să nu mai cunoască nimic.
dar aici nici mintea nu mai e,
e doar un cal de smoală,
ce aleargă neobosit,
aruncându-ne praf în ochi.
și nici ochi nu mai avem,
doar două geamuri sparte,
ce cuprind nimicul
în fuga a doi cai pupile,
ce digeră copaci
și zboară cu picioarele lor de pene
în goliciunea unei minți obosite.
Gange
vezi cum mi se scurge viața?
dintr-un ceas de tablă, în picături de sânge,
pe un perete alb, proaspăt văruit,
în care mi-am spart speranțele-n quasari
îl vezi?
auzi cum mi se scurge viața?
din vene venin,
prin pleoape suspin,
în inima sfârtecată de chin,
auzi?
dar zi-mi!
simți cum se scurge?
pe șoldurile unei indience cafenii,
plină de misticism într-un bocet mortuar,
la cenușa unui vis, spălat în Gange,
tu simți?
căci îmi fierbe sângele în mine acum
și-l simt plin de otravă,
cum îl scuip prin ventricule,
apoi pompează până în măduva conștiinței mele.
clepsidră
ce mi-s morții,
ce mi-s vii,
ce mi-s bătrânii,
ce mi-s copiii,
carne nouă,
carne veche,
țipându-mi durerea ei
în ureche,
țipându-mi sângele șiroaie
și înfigăndu-și unghiile-n gâtu-mi,
jupuindu-mi pielea,
timpul pe sub carne săpând
în propriu-mi corp
loc de mormânt.
vino de te-ngroapă-n mine,
omoară-mă, înviindu-te
intră-mi pe sub carnea moale,
trăiește-mă!
umple-mă și umflă-te,
din mine-n exterior,
până-n fiecare celulă a ființei mele,
rupe-mi buricile degetelor
cu limbile tale,
explodează-mă,
de carne și ființă,
de trecerea ta,
leneșă, mortuară,
indiferentă…
lasă-mă să mor,
te rog…
vaporul cel ruginit
în timp ce mă plimbam
prin burta balenei,
ce se întindea
de la vaporul cel ruginit
până la Cazino,
îngerul mă privea,
îmbrățișăndu-mă cu aripile lui,
cu penele lui din solzi de pește,
cu glasul lui ce mirosea
a fluturi morți.
dar eu mergeam mai departe,
prin burta balenei
nu-i simțeam îmbrățișarea,
de la Cazino
până la vaporul cel vechi
plin de rugină.
îngerul mă striga,
dar glasul lui nu se auzea,
căci valurile de sticlă se spărgeau,
prea tare, prea distonant,
de burta balenei,
iar eu mergeam mai departe,
de la vaporul cel ruginit
la Cazino.
și căutam îngerul,
ca un nebun,
prin burta balenei
de la Cazino
la vaporul cel vechi
și nu-l găseam
și nu-l auzeam,
căci în mine uitasem să privesc,
iar din burta balenei
nu puteam să văd
valurile de sticlă…
rai, iad, raid
îngerii se-nvârt în stoluri,
rotind deasupra mea mereu
și câteodată mai pică unul,
din haosul sinapselor mele,
iar eu țip nervos la el, scuipându-l,
„Lucifere!”…
dar apoi vine alt înger…
și alt înger.
îngerii se-nvârt în stoluri,
rotind deasupra mea mereu,
iar câteodată chiar eu le rup aripile,
în crize de neurastenie
și, aruncându-i pe jos,
se sparg în picuri mari de sânge,
dar mereu vine alt înger…
și alt înger.
îngerii se-nvârt în stoluri,
rotind deasupra mea mereu
și mi-s mâinile obosite
de la toate aripile ce le-am rupt,
unghiile de la picioare,
după ani de zile,
mi s-au înroșit de sângele lor.
iar fața mi-e toată mânjită
de grimasele chipului lor.
îngerii se-nvârt în stoluri,
rotind deasupra mea mereu
și-n fiecare rid,
pe care-l port,
am ascuns câte o grimasă
a unui înger mort.
îngerii se-nvârt în stoluri,
rotind deasupra mea mereu,
mi-aș face palmele plici,
să-i plesnesc deodată pe toți,
dar frică-mi e…
că atunci chipul mi s-ar sluți,
sub atâtea riduri
și tu mă vei confunda
cu un altul…
8. Mențiune I : Alexandru Mihai Gheonea, Rovinari
- mă trezesc și ochii mei văd numai
fața ta luminată de soarele-abia răsărit
care bate prin draperiile trase
mă opresc asupra conturului feței tale
– cum cade lumina pe tine,
tăind o linie de orizont de-a lungul
nasului și buzelor tale –
în fine, noi suntem treji de ceva vreme, de fapt
și soarele probabil a răsărit cu câteva ore în urmă
//uneori trec pe modul autopilot, fără să-mi dau seama
și uit să mai conștientizez ce se întâmplă în jurul
meu sau în mine
și nu mă refer la când sunt pe câmp cu lupul.
mă opresc asupra conturului feței tale
– dacă îți prind mâna strâns în a mea
conturul tău se continuă în conturul meu
care, în momente ca astea,
e în sfârșit drept –
de obicei, conturul meu e doar un ghemotoc
ce-l țin aruncat prin mine
îl mai iau uneori la descâlcit
ca pe o pereche veche de căști găsită prin palton//stetoscop
pe care să-l folosesc
să aud ce și unde bate în mine
ce-i greșit și cum să repar
și cred că asta se numește uneori poezie.
mă pun pe jos și trag de ghemotoc pe toate părțile
trasând un cerc//o spirală în urma mea
probabil că mi se și potrivește//haos de om ca
liked songs lăsat pe shuffle:
amalgam de ::melodeath și manele::
mă împiedic în mine prea des.
mă trezesc în sfârșit și văd că sunt tot eu
părul prins în coadă crescut la loc/undercut-ul proaspăt tuns
mă opresc asupra conturului feței tale
și la soarele care bate prin draperii,
trasând orizonturi pe fața ta.
– dacă îți prind mâna strâns în a mea
simt soarele cum bate și prin mine –
mă trezesc în sfârșit și ești lângă mine –
zâmbesc
mă trezesc a doua oară și ești încâ lângă mine –
sunt recunoscător și confuz.
- ce e într-un moment
și ce e într-o privire?
totul
ca o secvență tranșantă de imagini
ca toate piesele de dragoste strânse într-una
“my girl, my girl, my girl,
you will be my girl”
un moment de octombrie
october in bloom//we fell in love in october
ce e într-un moment?
și ce e într-o îmbrățișare?
o pace atât de profundă
încât totul tace pentru un moment
și totul e bine
un mult așteptat somn al sufletului
o trezie beată a simțurilor
un moment pe care ai vrea să-l îngheți
și să-l pui într-o sticluță
pe care să o porți după tine, la pieptul gecii
și din care să sorbi tot restul vieții
apa vieții
cuvintele sunt și vechi și noi
și majoritatea sunt grele
unele poartă în ele o putere de-a dreptul dezarmantă
și poate o la fel de mare doză de pericol
unele sunt atât de vechi și de grele și de periculoase
încat nu pot decât să-ți rămână blocate în gât
ca un sughiț în capul pieptului
e mai frumos să le punem pe foi
ca niște șuvițe udate de apa ploii
într-un moment/cea mai dulce aromă de adrenalină
care te face să plutești/într-o privire zgomotoasă, zgomotoasă
zgomotoasă, atât de zgomotoasă
încât îți dă puteri supraomenești
și sub bocancul tău sfărâmi și asfalt și griji
și tristețe și goliciune
ce bine ca în Dărmănești luminile nu se sting niciodată
și în Mănăștur becurile sunt încă aprinse
neașteptat botez al inimilor noastre.
- ți-a mai spus cineva cât de frumoasă ești la 5 dimineața?
nu știu cum de nu simt somnul cu tine,
știu doar că e cald și bine și n-aș vrea să plec
ies în stradă și văd
Clujul plin de ceață și mie mi
se încețoșează ochelarii și strâng tare din ochi
săruturile alea de plecare s-au simțit atât de firești
și mi-aș fi dorit atât, atât de mult să fi rămas.
strâng tocul de ochelari în mână în buzunar
gata să plesnească și strâng tare din ochi.
mersul acasă e mai bun în porții mici
cât să încapă într-un bento box
orice mai mult deja e nociv
ca aerul plin de praf de cărbune al Rovinariului.
home is a poison that must be administered
in small doses,
in order to become tolerant to it.
mușcături mici, încât să nu rupi pielița
ce desparte realitatea imediată de ecourile psihice
ale țipetelor și ale palmelor și certurilor
pielița ce-l desparte pe Misha
de copilul care fugea și băga capul în pernă
când mă-sa era bătută din nou
și amenințată cu moartea
de o gură cu dinți stricați puțind a alcool stătut.
trenul accelerează și ideea mi se accentuează în minte
toți trebuie să ne înfruntăm casa cândva
cu tot cu vecini de bloc morți la 25 de ani
și tați ai dracu’ de oribili
și camere în care am plâns de atâtea ori
făcuți muci de la bere sau vin sau votcă ieftină
în camere unde am murit și ne-am născut de atâtea ori
împiedicându-ne de fiecare dată de cordul umbilical,
căci greu mai învățăm.
cu moartea care plutește deasupra stratului de ozon,
așteptând ca fumul termocentralei să-și facă treaba.
- moment de intimitate
mă opresc pe drum la mama manu
să-mi iau ceva de mâncare.
la coadă, în fața mea,
un cuplu.
amândoi poartă hanorac cu glugă
ea, dintr-o parte,
se pune în fața lui și începe să-l sărute
rapid și ritmic.
el o ia pe sus în brațe și o sărută,
apoi o lasă jos,
cursiv de parcă ar fi coregrafiat asta
de vreo douăzeci de ori înainte.
observ cât de tare începe să bată vântul
și când revin cu privirea, gluga ei e jos,
părul ei blond cu rădăcinile brunete vizibil crescute.
el pune mâna după umărul ei
și o ia în brațe ca să o încălzească.
în momentul ăsta al lor, nimic nu contează.
ei nu au griji
sau cursuri sau teme sau proiecte
sau facturi de plătit
sau muncă a doua zi dimineața
ei nu au nici frigul și nici foamea
astea numai se așează pe hanoracele lor
ca un fluture
ori ca o gâză.
se mai sărută de vreo patru, cinci ori,
până le e gata comanda,
iar eu stau și observ.
poate că ei nici nu există, de fapt,
poate nu sunt puși aici decât ca un imbold de
“uite, că mai există” pentru mine.
poate nu sunt decât niște NPC,
programați să fie așa și acum și aici,
iar după ce vor ieși din raza mea de percepție
vor înceta să mai existe,
sau mai rău
vor deveni oameni
și se vor înșela sau certa sau despărți
și vor plânge și apoi
tot vor înceta să mai existe
unul pentru celălalt.
cu nasul roșu de frig și inima vânătă,
îmi ridic comanda și reiau drumul spre casa,
încheindu-mă la palton.
eu răman un observator.
observ
cum zăpadă se strânge pe vârful munților
și la radio anunță risc de avalanșă cu rotocoli
zgomotoși și puternici.
așa îmi imaginez, cel puțin,
nu am radio.
- Misha se gândi, într-o zi,
că ar trebui să ia cursuri de plâns.
cum nu a învățat niciodată să meargă
pe bicicletă,
se pare că nici să plângă nu știe cum.
dar îi e frică să meargă
cine știe câte alte probleme i s-ar descoperi
și dacă cumva i s-ar interzice
cafeaua, alcoolul și țigările?
vedeți voi, Misha e construit altfel,
coloana lui Misha
e o parodie a coloanei lui Brâncuși
“acasă” o purtăm în oase
și în aritmia inimii,
care la rândul ei vrea să scape din piept.
cam așa, Misha
se rătăcește mereu și ajunge
prin cimitire,
pe poteci pline de bălării și iarbă sălbatică
sau gări de suflete
dar întâmplările astea nu sunt decât
ca un glitch într-un joc video
prin care ajungi într-o zonă normal inaccesibilă
cu texturi lipsă,
Dumnezeu a uitat să le șteargă pe astea din lume.
așa se plimbă Misha,
supradoză de deziluzie
jinduindu-și jalea pietrificată-n jad,
imersiune într-un univers intrinsec,
în care toate trebuiesc clădite de la zero,
căci multe se așteaptă de la Misha,
care nici pentru a exista nu-și găsește energia.
pierzania se imprimă în piele
ca cel mai criptic tatuaj.
rătăcitoare sunt razele unui
soare scufundat în singurătate
așa mai delirează Misha uneori
în flamă de aritmie și frică.
lumină poți vedea și pe întuneric
și și când e soare afară purtăm
negura în noi.
Misha nu mai vrea să fie, să dea sau să primească,
vrea doar să se topească în taină
într-o baltă de tihnă și nu de neant,
în somn lipsit de singurătate,
nebântuit de umbre și de imagini
care derulează în delir și niciodată nu se-opresc.
Misha ar vrea să se oprească,
să-și dea ochelarii jos și să se dezbrace de tot,
totu-i o haină, o cosmetizare,
la bază suntem toți urâți.
nu mânuim nimic mai instinctiv
decât ura și răutatea.
“cine e ca Dumnezeu?”
Misha este.
așa că nu vă atașați de el
și nu-l admirați sau să-i scrieți ode,
ori vă va face o demonstrație de deism.
așa se refugiază Misha într-o sferă de vid și nimicnicie
în care se joacă,
ca un copil într-o băltoacă,
numai,
de data asta el ar ieși de acolo,
dar nu mai știe cum.
toate sunt capcane și amăgiri
toate sunt deșarte și tranzitorii.
toți ne tot naștem și murim
/atât de dezechilibrat/
murim de fiecare dată
mai mult decât trăim
și e atât de trist încăt
să-l facă până și pe Misha să plângă.
dar Misha nu scapă niciodată
în nopțile cu insomnii, i se mai permit, uneori
câteva lacrimi,
până se prăbușește totul, din nou
și din nou
toate buluc într-un melanj
de trecut murat la borcan
și borș cu griji
și viitor negru și ars și incert
totul e incert
et omnia vanitas
et omnia vanitas…
Misha se cuibărește în poziție fetală
și merge la somn,
tot el pierde în final,
ca de fiecare dată.
- nimeni nu ne învață cum.
nu am avut niciun curs practic sau opțional
la facultate
de iubirologie.
n-are cine să ne învețe
când orice prelegere
străbate cortexul de la o emisferă
la cealaltă
fără să sedimenteze
nimic productiv,
cu alte cuvinte
ne intră pe o ureche și ne iese pe alta.
aș vrea să învăț,
dar încă tot nu știu
ce-i aia iubire
e ca atunci când iei o mușcătură
din shaorma
și ca să nu se destrame,
înfigi dinții mai adânc?
dacă îți pasă de cineva
când nu îți pasă de nimeni
e și asta iubire?
iubire, atenție, toxicitate, abuz
cum de lucrurile astea se feresc așa bine
de orice definiție de dicționar?
când se lasă seara peste Mănăștur,
mă întreb cum de
robin and the backstabbers
au piesa asta fix cu numele tău
și ce înseamnă
că încă mă gândesc la tine?
cred că sunt iubir-olog.
trebuie să plec acum.
mă asaltează gâzele.
mă duc să te caut, chiar dacă
n-aș ști niciodată ce să-ți spun.
- în întuneric am confundat
coșul de gunoi cu frigiderul
de ceva timp
totul are un miros amestecat
de otravă de șoareci și amandine
dacă pun o scoică la ureche
aud marea
ca sunetul unei vieți netrăite
poate niciunul din noi n-am trăit
poate că lumea există doar
la etajul 3 al unui bloc comunist
dintr-un oraș pe care îl urăști
iar fantomele care se plimbă
nestingherite pe sub cer
nu sunt decât piese de decor
în spectacolul ăsta de teatru
la care să te uiți
în timp ce-ți rozi unghiile
speranța nu te trage de mânecă
decât ca un copil cerșetor
căruia eziți mereu
să-i dai bani.
9. Mențiune II : Anastasia Țuțuianu, Medgidia
Miracole ascunse printre cuvinte
E un miracol că în fiecare dimineață mă trezesc
în camera mea și aud glasurile părinților, iar
fratele meu se agață de ultimele minute de somn
și sub jaluzele văd razele soarelui cum încearcă
să-mi pătrundă prin păr și prin cuvintele dintre
coperțile cărților de pe birou. Și spun și eu
„Ce mirare că sunt!“, când cântecul meu preferat
răsună în toată casa, iar mie îmi vine să dansez;
m-am tot gândit unde să pun toate amintirile,
într-un album sau într-o cutie, ca să nu li se îndoaie
colțurile, să rămână parfumate, să li se simtă
mirosul sărat de mare; am înghesuit tot soiul de
liste prin buzunare și imagini în spatele pleoapelor
ca să realizez că, de fapt, amintirile pot sta și în
scoicile pe care le-am cules vara trecută pe plajă
sau în cutia de pe bibliotecă, lângă stiloul roz;
miracolele stau pretutindeni, în ochii și zâmbetul
persoanelor dragi, în petalele florilor care se bucură
de lumina soarelui, în parfumul prăjiturilor
făcute de mama, pe crengile încărcate de cireșele
care așteaptă să fie culese, în galeria telefonului,
în pozele din prima zi a fiecărui an școlar, de la
premiere sau de la un spectacol de teatru, în jocurile
de-a v-ați ascunselea prin camerele încărcate de ani
din casa bunicilor, printre filele cărții cu povești…
Și așa am realizat că miracolul meu nu seamănă cu al tău.
În prag de primăvară
Am așteptat mult primăvara asta,
de fapt și gândurile mele au început
să înmugurească la primul strop
de căldură ce a atins pământul.
Iarna a durat prea mult, cu țurțurii ei
la streașină, ascunzând în interiorul lor
povești despre un felinar lăsat într-un colț
de pădure, ca să lumineze gândurile
trecătorilor, iar frigul cuprindea întreg ținutul,
până și stelele înghețau. Mi-au ținut de cald
filmele în labirintul ăsta fără sfârșit,
îmbrăcat în lăcrămioare imaginare. Mâini
dezinfectante vă vor oferi în continuare
măști și reguli ca să mențineți distanțarea
și zâmbetele se vor căuta unul pe celălalt;
pe vremea asta atât de caldă, vântul s-a hotărât
să răscolească delicat trăirile timpului care nu stă
nicicum pe loc. Dar eu tot vreau să miros liliacul,
să simt parfumul lui pretutindeni în jurul meu
și să respir cerul senin, să mă bucur de aer curat.
Mi-aduc aminte că într-un an, de ziua mamei,
s-a umplut casa de flori și gălăgie mirosind a
lăcrămioare și coajă de lămâie pusă de mama
în prăjitura care stătea în cuptor și se rumenea,
parcă era poleită cu aur, nu cu miere. Hoțul de cărți
trecea pe lângă Terasa cafenelei noaptea, unde
l-a cuprins somnul și a adormit. Mi s-a terminat
rezerva de la stilou și sub soarele tânăr de martie
mă caut de amintiri prin buzunare; hanoracul meu
mov duce și el dorul căldurii și culorilor, vrea
să se umple de viață, să aibă o răsuflare crudă,
începe să se simtă prezența primăverii…
Început de vară
Și iar se simte miros de vară prin oraș,
cerul este îmbrăcat în nori albi și denși,
pescărușii înoată prin buclele albe purtând
pe aripi adieri calde. Ninge cu raze de lumină,
se simte vara în fiecare frunză care oferă
un strop de umbră în zilele călduroase și
ascunde, prin verdele ei, câte o stea, o constelație
sau, poate, chiar un val al mării… E timpul să
deschidem borcanul cu fluturi, vor și ei să se
bucure de vreme, sau poate de o nouă pată de
culoare pe aripi. Se aude muzica tăcerii în fiecare
seară, când Regina nopții învăluie întreaga curte
în parfum, iar trenurile își anunță sosirea în gară.
Cred că scrisoarea noastră a ajuns cu bine,
am lăsat-o la poștă cu puțin timp în urmă;
am semnat: „Cu drag, noi, cei care așteptăm ca
soarele să răsară ud și briza mării să ne spună
povești, în timp ce nisipul ne zgârie pașii
de-a lungul malului“. Se văd atâtea culori
împrejur, iar timpul pictează petalele verii.
Seară de septembrie
Stăteam într-o seară de septembrie la birou
– încercam să prind albastrul cerului de iunie
să îl ascund prin paginile de jurnal și de câte ori
îl deschid să pot asculta cântecul verii din nou
și din nou, cu gândul cald al unui pescăruș
zâmbindu-mi la malul mării – el căuta pești
printre firele înspumate de apă, eu căutam
scoici șoptitoare printre firele de nisip. Pixul
freamătă litere pe hârtie cu amintiri de peste vară,
unele miros a alge, apă sărată, cremă de protecție
solară, altele a caise și căpșune. Adevărul gol-goluț
e că în acea seară camera mea era plină de frunze
arămii, aurii, iar pe fiecare frunză erau scrise
gânduri de mai, de februarie, de copilărie; era
un palat de frunze în jurul meu, în geam băteau
încet picături de ploaie, înciudate că gutuia
de pe pervaz nu le dădea nicio atenție, ba chiar
le lua la mișto de fiecare dată când spuneau că
ar vrea să fie fereastra deschisă, ca să intre și ele
în palatul de frunze. Era haioasă gutuia mea, cu
mecanismul ei din sâmburi și cărări maro, mă făcea
să râd și-mi umplea camera de parfum dulce-amărui.
Înainte de a stinge lumina, mi-am adus aminte de
pictorul pe care-l zăream în fiecare seară pe bancă,
își pornea cutia muzicală și lua, dintr-o sacoșă veche,
pensulele, creioanele, mai cădeau stropi de vopsea,
nu toți atingeau pânza, dar el spunea că și nisipul
pictează, are și el nevoie de puțină culoare.
În tot acest timp muzica acompania mișcarea
mâinii lui bătrâne, iar frunzele se clătinau în bătaia
acestei amintiri muzicale dintr-o seară de vară.
Versuri ruginii
De ce nu mă mai plimb pe afară, printre
picături de ploaie care să-mi cadă pe frunte,
printre castane și frunze amorțite care
să-mi foșnească sub pași? Mai trece
din când în când o mașină zgomotoasă,
cu frunze lipite pe cauciucuri. Pe geam văd
pescăruși zgribuliți, purtând încă în cioc
gânduri sărate și printre pene scoici găurite,
deasupra copacilor înroșiți de toamnă. E frig
și vântul amestecă acum toate paginile cărții
lui de poezii, din care îi citea ei în după-amiezile
de primăvară și vară, pe banca de lângă o tufă
de trandafiri ascultând și ei versurile parfumate.
Dincolo de cuvinte, ea trece uneori pe lângă
bancă, ba râzând, ba plângând, ba scrijelind
câte un vers. Dincolo de priviri, rămâne lumina
razelor de soare când în cameră se face frig și
îi scrie mesaje pe care nu i le mai trimite.
Crema asta hidratează și catifelează, oare
iubirea pe cine și ce mai hidratează? Poate doar
amintirea lui, căutând poze cu ei doi prin parc,
la patinoar, în librărie. Iubirea nu poartă măști,
nu are nevoie de dezinfectant, îl face să o vadă
în fiecare cuvânt pe care îl citește și se simte
îndrăgostit de ea de fiecare dată când răsfoiește
paginile cărții, iar ea îi vede ochii senini și calzi
în fiecare cană de ceai, în fiecare picătură de
ploaie și-n fiecare frunză ruginie. Iubirea
i-a reunit pe stradă, printre castane și frunze,
sub zborul unei libelule, lângă o altă mașină
zgomotoasă care stropește trecătorii grăbiți…
Fulgi peste măști
Aștept ziua în care vor cădea măștile
ca să mai iau și eu o gură de aer curat,
să pot respira cu adevărat, să pot admira
zâmbetul lui și zâmbetul ei. Îi privesc
de atâtea ori, parcă ar fi două sculpturi
ce respiră, dar nu își pot vedea decât
ochii, iar cuvintele se pierd prin mască,
de parcă ar fi prinse și nu pot să iasă
la suprafață. Aștept de atâta timp să ningă
și iată că într-o zi, ieșind la aer, am zărit
fulgi de zăpadă dansând pe aripile vântului
atât de lin, dar când orchestra a început
să cânte o altă melodie, dansul lor a devenit
aprig și plin de emoție, emanând căldură.
Am urmărit cum zgâriau trotuarul, iar
gândurile mele se făceau țurțuri pe geam;
în gheață se oglindeau amintirile mele.
Într-una dintre ele am zărit o fetiță veselă
care învăța să facă primii pași, iar în alta
acea fetiță crescuse și începuse să vorbească,
în a treia voia să citească, primise prima ei
carte de povești. Și-atunci am realizat că
îmi era dor de acele momente de inocență
și bucurie, păstrate cu grijă în globuri de
cristal. Nici acum nu s-au oprit fulgii,
sunt îmbătați de dans, iar mie
mi s-au înzăpezit tâmplele și am închis ochii,
am lăsat gerul să mă cuprindă și mintea
să se avânte într-un vis de zăpadă.
Câtă speranță, îmbrăcată în alb…
Un poet m-a tras de mânecă
Dacă dragostea dispare, dacă n
este singurul număr natural din intervalul
nostru de mesaje de noapte bună și
bună dimineața, dacă Gulliver mă va lua
și pe mine într-una dintre călătoriile sale,
o să strig și eu: „dacă voi nu mă vreți,
eu vă vreau“! Dacă am avut primul sărut
cu un fulg de zăpadă, mi-a rămas o urmă
pe buze, am simțit gust de vreme rece
destul de mult. Dacă ascund într-o scoică
secunde de copilărie, dacă privesc poza
tatălui meu din tinerețe, ascunsă
în spatele sobei, într-un săculeț, timpul
pare mult mai blând și dacă am presat
un trandafir între paginile jurnalului
de călătorie,cred că s-au îmbătat și
continentele de dulceață. Dacă purtăm
masca, ne poate salva viața, dacă nu vrei
să te uit, nu mă uita nici tu, dacă plouă,
îmi iau umbrela, măcar că m-ar lua vântul
dacă aș deschide-o. Dacă vrei lumină, las-o
să ardă. Dacă îi scrii și nu-ți răspunde,
lasă-l, nici tu nu vei avea rețea când
te va căuta el. Dacă e să fie, așa va fi, dar
e mai bine să te ia prin surprindere.
Dacă visezi, nu te opri, măcar atunci
nu te mai gândești „Dacă fac asta,
oare se va întâmpla asta?“
Ce atâtea gânduri? Dacă vreau, pot…
Dacă…, hai mai bine să închidem ochii,
Ție îți trimit o vedere de la un colț de vis!
De ce?
De ce? Pentru că e mai bine când
închid ochii și visez decât când îi
am deschiși și văd realitatea.
De ce? Pentru că, decât să fie falsă,
mai bine să aștept și va fi o iubire
adevărată, sinceră, matură, dar și plină
de imperfecțiuni, atunci înseamnă că e reală.
De ce? Pentru că e mai bine să spun adevărul
și să îl aud, decât să trăiesc într-o minciună
care m-ar ține pe loc. De ce? Pentru că noaptea,
stând la fereastră, nu îl aștept pe Romeo,
nu pentru că nu am balcon, ci pentru că a iubit
cu adevărat doar o singură fată, „până
când moartea îi va despărți“. De ce? Pentru că
e atât de frumoasă vița-de-vie tânără din curte;
printre frunzele ei se ascunde copilăria mea,
iar pe nervuri aleargă fetița cu ochi căprui
pe care nu o mai pot prinde de mână. De ce?
Pentru că e mai bine să încerci, decât să
rămâi cu întrebarea „cum ar fi fost dacă..?“
și să trăiești, să simți cu adevărat. De ce?
Pentru că sunt geloasă pe acel gargui care
stă în fiecare noapte și privește Parisul
spălat de lumină la care visez de câțiva ani.
De ce? Pentru că îmbrățișarea mamei
îmi dă putere mereu, chiar și atunci când
am impresia că nu mai există cale de rezolvare,
dar apare una chiar la colțul străzii sau în
buzunarul din spate al pantalonilor, mototolită
cu bonul fiscal și biletul de autobuz pe care
nu mi-l decontează nimeni. De ce? Pentru că
marea îmi șoptește prin scoica de pe birou și,
chiar dacă este o zi rece de toamnă, tot aș vrea
să simt apa mării atingându-mi picioarele,
atât de prinse acum de asfalt. De ce? Pentru că
îmi place să scriu, să tai, să rescriu, să
împărtășesc și altora trăirile mele, chiar dacă
nu le vor aprecia întotdeauna. De ce? Pentru că
speranța moare ultima și întotdeauna o găsesc
pe raftul de sus al dulapului din bucătărie,
în spatele paharului cu râsete, ascunsă într-un
borcănel în care stau, de obicei, bomboanele
de sărbători. „De ce, speranțo?“ „De ce nu?“
Cât îmi place răspunsul ei… Atâta speranță!
Amalgam de euri
Și-atunci am revăzut fetița mânjită cu ciocolată
pe obraji, iar inima de cerneală a continuat să bată,
câtă viață avea… Și biscuiții bunicii mele, copți pe
spatele încins al tăvii vechi, laptele rece în cana
de pământ, de fiecare dată când mănânc parcă
aș gusta din copilăria aromată. Îmi amintesc
câteodată de păpușile de cârpă făcute când de
mama, când de bunica, dar mă îngrijorau hârtiile
acelea pe care erau îndesate numere, am aflat
mai târziu că se numesc facturi. Nu demult, cred că
într-o toamnă târzie, am auzit multe povești și
mi-am amintit cât am mai hoinărit eu prin cetatea
poveștilor, focul ardea și oamenii, cuprinși de beția lui,
începeau să își cânte viețile, cu suferințe și bucurii…
Iar acum își tot oferă tinerii ăștia sărutări online,
ar râde Romeo și Julieta că nu mai au îndrăgostiții
nici balcon, dar nici baluri mascate. Când mă uit
în oglindă, mi se pare că părul meu e prea închis
la culoare, aș fi vrut să mă bată și pe mine puțin soare
în cap. Dar peste 20 de ani îmi voi dori să fiu din nou
cum am fost, mă văd alergând după amintiri și părul
din adolescență, castaniu și plin de frunze, iar alteori
de pampoane albe și stropi din Calea Lactee. În albastrul
de pe tavanul camerei mă rătăceam mereu, de m-am agățat
în inelele lui Saturn care se spăla pe cap cu stele
într-o noapte călduroasă de vară, iar mirosul de
pepene galben mi-a invadat nările, m-am îmbătat din nou
cu fericire și cu vise dulci, dar mai respir și realitatea…
Atunci îmi dau seama că mă trezesc…
Visule, să nu mă părăsești niciodată!