Rezultate concurs ”Panait Cerna” 2021

CONCURSUL NAŢIONAL DE POEZIE „PANAIT CERNA”

Rezultatele ediţiei a XLVII-a, TULCEA, 2021

 EDIȚIE ANIVERSARĂ – 140 DE ANI DE LA NAȘTEREA POETULUI

            Ediția aniversară a Concursului Național de Poezie ”Panait Cerna”, marcând împlinirea a 140 de ani de la nașterea poetului cernean cu rădăcini identitare sud-dunărene (Panait Cerna, 25 septembrie 1881, Cerna – 26 martie 1913, Leipzig), și-a încheiat misiunea literară propusă pentru anul curent, odată cu stabilirea rezultatelor jurizării, în ziua de duminică, 21 noiembrie a.c..

Juriul concursului, format din scriitorul Ovidiu Dunăreanu, în calitate de președinte, criticul literar Diana-Dobrița Bîlea ( membri ai Uniunii Scriitorilor din România), poeta Elena Bălășanu, iar în calitate de secretar, fără drept de vot, poetul Bogdan Pascal, referent în cadrul Centrului Cultural “Jean Bart” Tulcea, a avut de parcurs lucrările a nu mai puțin de 268 de participanți, din majoritatea județelor țării, dar și de peste hotare: Republica Moldova, Spania, Italia, Belgia, numărul participanților din afara țării fiind mai restrâns,  comparativ cu ediția precedentă.

Organizat de Centrul Cultural „Jean Bart” Tulcea, concursul se adresează autorilor care nu și-au concretizat încă debutul literar prin publicarea unui volum propriu de versuri, caracterul național al concursului fiind înțeles prin cerința ca participanții să redacteze lucrările în limba română, o altă cerință a concursului fiind aceea ca participanții să fi împlinit vârsta minimă de 16 ani.

Salutăm sprijinul inspectoratelor școlare județene în promovarea mesajului concursului și, faptul că o mare parte din participanți a fost constituită din elevi aflați în ciclul liceal de învățământ, a adus prezentei ediții un plus de optimism prin promisiunea că, viitoare generații de poeți, își vor împleti destinele cu cel al limbii române.

Dacă, în linii mari, cei mai tineri participanți ai curentei ediții, și-au prezentat poemele într-o manieră nepretențioasă, cu o naivitate și o căldură, naturale, care, adeseori, nu își mai găsesc ecourile și în poezia generațiilor ulterioare, putem spune că, pentru restul participanților, poemele prezentate au stat, îndeosebi, sub semnul libertății experimentaliste, cu toate riscurile acesteia, provocarea, în acest caz, fiind aceea de a îmbina libertatea formei (sau pretenția de absență a ei), cu profunzimea ideii, claritatea manierei de redare a acesteia, estetica și precizia folosirii limbajului, fără a dilua din impactul narativ al poemelor. Poezia în formă fixă, prezentă și ea, a subliniat, prin creațiile prezentate de participanți, că, departe de a fi desuetă, forma clasică a poeziei, sprijinită acum de deschiderea lingvistică și tematică actuală, are nevoie de mult mai multă îngrijire pentru a-și defini consistența.

Premiile și distincțiile ediției a XLVII-a a  Concursului Național de Poezie „Panait Cerna”, 2021, sunt următoarele:  Premiul „Panait Cerna”, în valoare de 1000 lei, precum și publicarea poemelor în paginile revistei literare  Ex Ponto, Constanța, a fost decernat pentru creațiile prezentate de Raul Mihălcioiu, din Brașov; Premiul Aniversar „Panait Cerna”, în valoare de 800 de lei a fost oferit participantei Ioana Apetrei, din București; Premiul „Euterpe”, în valoare de 700 lei, a fost câștigat de Iustin Butnariuc, din Botoșani; Premiul „Ars Poetica”, în valoare de 700 lei, a fost oferit poeziei create de Alexandra Atănăsoaie, din Suceava; Premiul „Aegyssus”, în valoare de 500 de lei, este acordat domnișoarei Fiorela-Gabriela Dima, din Tulcea; cele două Premii Speciale ale Juriului, în valoare de 500 de lei fiecare, au fost oferite participanților Roxana Ilie, din Craiova, Dolj,  respectiv, Andrei-Cristian Neacșu, din Ploiești, Prahova; Mențiune I, în valoare de 400 de lei, a primit Alexandru Mihai Gheonea, din Rovinari, Gorj, iar Mențiune II, în valoare de 300 de lei, este distincția acordată pentru creațiile Anastasiei Țuțuianu, din Medgidia, Constanța.

                                                                           Referent cultural, Bogdan Pascal

1.Premiul PANAIT CERNA : Mihălcioiu Raul, Brașov

            confesiuni 

simțeam pașii cum strălucesc în întuneric.

sub pânza păianjenului

se petreceau cu totul alte lumini

gândurile-mi erau instrumente ale posibilului

și ochii neliniștiți

căutau trupul ce propovăduia dragostea.

nici nu mi-am dat seama când am ajuns aici

să mă confesez tocmai celor care

nu mai sunt

și tot așa să ating clipa unui clarobscur plăsmuit

pe marginea unui eșec inegalabil.

știu,

poate că așa a fost scris

să nu-i pot reține avântul / niciodată

nu mi-au tremurat mâinile ca atunci, tu erai una și aceeași

transcendență

eu eram unul și același

o îmbrățișare în care să te strângi

precum o stea în mișcarea ei aparentă

înspre capătul iluziei

da, aici suntem acum, spune o voce în timp ce

în tine omul care strivește stelele

privește;

iată-mă, rătăcesc iar fară a simți

infinitatea haosului / pare că tot ceea ce rămâne

dincolo de suflet / de cuvinte / e doar sângerarea

eternității

            dualitate

încotro, piatră? pe pământul acesta

sculptat de nori

pășesc cuvintele din lumină

jumătate de lume cântă

în întuneric se roagă sfinți

dincolo de râu e pucioasa diavolilor

și ruinele propriilor mele strigăte.

iată, m-am prăbușit printre ultimele tranșee ale omenirii;

aici doar şerpii mai dau târcoale decăzuţilor

luciferici ce mă calcă pe cap

eu nu pot călca pe capetele lor ca Hristos

cu moartea pre moarte

aici Lumina Învierii se scurge prin crăpăturile orizontului.

de-aş putea

m-aş sparge în două, o parte deoparte să-mi pun

să te iubească

cealaltă să sufere în acest infern

să ardă printre ceilalţi îngeri apoi să renască iar,

devorându-se neputincioasă în a-și recunoaște chipurile.

încotro, piatră? încotro mi-e sufletul

ce îmi privea cerul tăcut? se reaprinde Lumina –

– atât de dor mi-e de Dumnezeu

şi de tine încât

mi-aş reînnoda aripile

            manifestul unei maşinării-inimă

încă tot nu înţeleg pe deplin de ce bate în mine

acum când ţie aproape că nu-ţi mai aud vocea,

e manifestul unei maşinării-inimă.

aş vrea să te scriu pe o hârtie îngălbenită de timp

ruptă dintr-un manuscris neterminat pentru ca apoi

să te fac un ghem şi să te-ndes în buzunarul hainei

de la pieptul istoriei şi nu numai,

să-ţi simt pulsul printre vechiturile pe care le port

uneori fără pic de ruşine.

mă tem că ţi-am ascultat prea mult întrebările

inepţiile şi lipsa neruşinată de idei

nesiguranţa iubirii,

de parcă iubirea e un mecanism stricat 

/ ca şi tine /

/ ca şi mine /. 

încă tot nu înţeleg pe deplin de ce războiul

pe care-l duci cu mine s-a sfârşit

uneori pare că marele dictator al inimilor

care trebuiesc să tacă

a învins. jocul cuvintelor se pierde-n artere

/ ai învins / am învins / sau am fost înlăturaţi din istoria

care nu iartă victimele colaterale

uneori nici nu mai vreau să ascult

de vocea care-mi şopteşte în ureche “ridică-te”

şi nu mai vreau să cuceresc nimic străin

poate doar propria-mi inimă

când vorbele ei îmi răscolesc simţurile

într-atât încât

uneori mă plâng de mecanismele ei stricate

iar alteori doar plâng.

            nodul gordian

scriu pentru că până și tărâmul neputinței are poteci

drumuri pe care să-ți tot împingi poverile auzind mereu tot același îndemn,

împinge / ridică-te din nebunia sorții / scutură-te de praf

imnul resemnării e întotdeauna ciudat

și da,

pesemne că există un pact pe care zgomotul nu-l va dezlega nicicând

precum un nod gordian reinventat

sufletele care se întâlnesc aici se rătăcesc într-un labirint al fricii

de necunoscut

sau poate că ancora siguranței este chiar sursa înălțării

tuturor zidurilor labirintului

nu cred că mai știe cineva încotro vor a păși oamenii fericiți

pe cer văd uneori norii întrebându-se cum ar fi fost dacă

sufletele s-ar îmbrățișa undeva dincolo de vălul material al lumii

însă nici ploaia

furtunilor ce stau să vină nu deține

într-o limbă pe care să o cunosc

răspunsul potecilor

            sfârșitul inocenței

în certitudinea plăsmuirii

te poți întreba oricând

dacă mai iubești tot ce ai iubit cândva dacă

mai există lucruri insuportabile

dacă mai urăști

limitele cerului sub care te-ai născut după ce-ai murit

ca și cum carnea ta s-ar fi hrănit doar cu ea însăși.

nu au existat nicicând informități pe tărâmul necunoașterii

poate că de aceea ai eliberat cuvintele, e preludiul

dinaintea sfârșitului inocenței / al unei căutări

în care ai încetat să mai crezi / al lumii

de dincolo de iluzie

poate chiar al iluziei renăscute.

picioarele-ți prind rădăcini

tu însă

ai știut-o dintotdeauna

neputința / gratiile prin care te-ai înconjurat / tangibilul

gândul că nu mai urăști pe nimeni deși

încă mai poți auzi râsetele,

râsetele care te amenință.

învins, treci prin aceeași moarte și aceeași naștere și respiri.

poate că apropierea de neant e cea care te sperie, de fapt

acesta nu ești tu / ești cel care întotdeauna fuge

dar nu îndrăznești

să te privești atingând

formele strălucirii

în slujba căreia ai strivit strigătele / refuzi

eternitatea

de care nu te mai desprinzi

chipurile informe te privesc lacom

de parcă tu ai fi de-al lor și-ți strigă sfârșitul inocenței

strălucire după strălucire.

moartea cuvintelor

ruina templului meu arde mocnit

fumul anunţă apusul îmi pare că se înalţă 

fluturi cenuşii

capete de mort înteţesc roiuri fără aripi

iar mai apoi

se ucid între ele cuvintele

eu uit să mai scriu uneori despre iubire

dar iată

cuvintele mor întâia dată

din sacrificiu

mai apoi 

din amorul propriei iubiri

mai apoi 

devin obişnuinţă

fiecare accent cade ghilotină

fără a-şi cere iertare călăul stă înmărmurit

visează la iubiri pasagere

la strângeri în braţe forţate

la sărutări apăsate

eu privesc moartea cuvintelor din sala unei alte lumi

cu iubiri eterne

cu strângeri în braţe fierbinţi

cu sărutări ce nu pot fi 

suprimate

sticle tăiate fâşii

tăcerea nu trebuie să se confunde cu înălţarea

pe sticle tăiate fâşii 

mai curând

cu acel plonjon printre aşchii

sau proiectile de tun

când auzul nu te mai ajută şi nici ochii

nu-ţi mai arată pământul

pentru care tu ești doar umbra regretului etern

pe cerul năzuinţelor tale

tăcerea nu trebuie să se confunde cu înălţarea

pe sticle tăiate fâşii 

mai curând

cu acel somn pe un pat de cioburi

în care te afunzi

spre înălţare

reparaţi-mă

plutesc în nimic 

aş spune că merg însă mersul acesta este doar 

abazie 

îmi reflect eul împrăştiat poate deviez de la normă ştiu 

undeva îndărătul ochilor se ascunde 

timid 

transcendenţa 

abdic abil sunt un abacterian absurd destinat consumului 

practic plutesc înspre abator 

calc involuntar norii 

toţi neputincioşii în a merge 

normal renunţă

există ingeniozitate şi fineţe în arta mersului meu 

pentru cine îmi înţelege 

carenajul 

mi-am greşit însă îmbrăcămintea 

placajul corpului nu micşorează rezistenţa aerodinamică 

faţă de nimicul fluid am sfinţenia mea relativă atât 

încă mai credeţi în aberaţii 

eu refuz participarea în furtună

reparaţi-mă

simţire

abstractizăm rătăciri existente

eppur si muove

ne înecăm în stropi de absenteism

încorporăm nisip de-abia scurs din clepsidră

şi totuşi

iluzoriu ne trece timpul himera ne ţine legaţi

duşi pe gânduri distraţi alunecăm în povârnişuri

în abstinenţă 

m-aş devota voluntar

înveşmântat în paradoxul uitării

vârtej vertiginos

nu suport taciturnul din mine

nici sângele

acestui heteronim halucinant

emoţia simţită prin rănile existenţei

ce nasc doar lucruri futile

în tine

un ultim cuvânt 

am scris atât cât mi-a permis sufletul să nu plâng

astfel încât

să mă situez undeva în afara lumii

precum Maria

care stând lângă crucea Domnului

se vedea răstignită şi ea

şi plângea

părtaşă la pătimirile Acestuia

asupra literelor legii nu-mi e îngăduit să asud 

dar cei ce ucenicesc în har

precum odinioară

îşi spală trupul prin vălul păcatului

fără a se învrednici de ajutor

cu voia şi îngăduinţa spiritului

cerşind

îndurare

pe atunci toată omenirea îşi avea sufletul în lanţuri

acum toţi par a veni în pace şi râd

vocea mi-e întemniţată în gândul

unei şoapte

mai scriu versul acesta

doar un ultim cuvânt despre tine jur

apoi mă ridic şi plec

cu sufletul prins

printre lanţuri

2.Premiul Aniversar ”Panait Cerna”: Apetrei Ioana, București

Singurătate

Ce faci cu celelalte scaune din jurul mesei?

Ce faci cu cealaltă jumătate de pat?

Ce faci cu setul de pahare,

cu farfuriile,

cu celelalte cești de cafea?

Ce faci cu toate perechile de papuci de casă?

Ce faci când te obișnuiești cu liniștea?

Ce faci cu filmele pe care ți le tot recomandă prietenii

sau cu cărțile pe care încă ți le cumperi mecanic?

Ce faci când te trezești dimineața din nou în tine?

Ce faci când dai cu ochii de periuța de dinți

și nu știi cum să fii mai blândă când îți spui

că ea e una

pentru că tu ești una?

Cum îți explici,

când te încumeți să stai cu tine la o cafea,

că nu ești mai mult decât scaunul acela gol din fața ta,

că nu ești mai mult decât periuța de dinți,

că nu mai ești deloc?

Colivie

Azi nu mai vreau să trăiesc.

Azi am să respir şi atât.

Azi inima mea uită să bată.

Uită pentru ce să bată.

Azi inima mea învaţă să tacă

pentru a nu mai trezi colivia în care se zbate.

Azi inimii mele îi este milă de această colivie.

Și eu,

acum,

în timp ce-i ascult tăcerile,

mă gândesc:

oare ce e mai rău?

Să ai o inimă în colivie

sau o colivie în inimă?

Atât de simplu

E greu să crezi că mai există moarte pe lume

când soarele pătrunde atât de suav

prin fereastra bucătăriei tăcute,

în care miroase tot timpul a cafea.

E greu să îți mai stea gândul la moarte

când mâna mică a bunicii mângâie nestingherită

o pisică mult prea leneșă.

E greu să mai privești înspre moarte

când niște fulgi de zăpadă întârziați

se așază nepăsători pe brazii din curte.

E greu să mai vrei să stai la palavre cu moartea

când e suficient loc pe străzi și pentru liniște,

când e timp destul să ți se facă dor

și să vorbești cu florile din ghiveci,

când ai tot timpul din lume să te asculți,

când ai atâta timp încât poți să mai dai și altora,

când nu mai ai chef de Cioran și îl uiți pe noptieră,

după care te duci să faci clătite,

în timp ce asculți muzică proastă.

Dar te simți liberă.

Și da,

e greu să mai tânjești după moarte

când ea e deja acolo.

Actor

Am implorat lumina reflectorului

să mă orbească,

însă perechi nenumărate de ochi

s-au deschis în mine

și au cioplit porți în carnea mea,

pe care s-au năpustit alți ochi

– musafiri nepoftiți –

ce nu știau să bată și

să-și lase pantofii la intrare.

Astăzi încă fac curățenie,

iar ei nu mai contenesc să intre.

Arde

Cerul arde pe după blocuri,

blocuri în care oamenii se chinuie

să respire împreună

fără să facă prea mult zgomot,

că zgomotul supără.

Dar cum nici tăcerea nu e de suportat,

nu ne rămâne decât să respirăm

și în pauzele dintre respirații

să mai ardem un pic.

Când tăcem suntem mai ușor de iubit.

Sufletul arde pe după bucăți de carne,

dar e acceptabil.

Atât timp cât nu supărăm vecinii,

putem arde în continuare.

Sufletul nu scoate niciun fel de zgomot

când arde,

așa că nu deranjăm pe nimeni.

Putem arde în continuare.

Inima

Îmi răsucesc cuțitul în rană

cu precizia unui chirurg

în fiecare noapte.

Sunt puțin îngrijorată

că nu o să îmi mai

rămână carne

pentru alte răni,

că nu o să îmi mai

rămână carne

pentru alte tăișuri,

că nu o să îmi mai

rămână cuțite întregi.

Atunci, probabil,

am să-ți iau mâna

și am să o duc la inimă,

iar tu – din instinct probabil –

ai să începi să o frămânți

ca pe-un aluat proaspăt

și ai s-o strângi tare în pumn

și ai să-ți chemi și

cealaltă mână în ajutor

și ai să o rupi

ca pe-o bucată de

plastilină însângerată

în două

și apoi în patru

și nu,

oh,

nu!

Nici măcar atunci

nu ai să o iei cu tine.

Nu.

Ai să o lași acolo,

aruncată în patru colțuri,

patru colțuri

de biserică goală,

patru colțuri

de biserică însângerată.

În patru colțuri

să mi se odihnească

inima,

să uite că a fost vreodată

întreagă!

Clipă

Un singur gând:

să rămânem în clipă.

Un singur gând să avem.

Clipă să fim,

gând să fim.

Clipa dintre două bătăi de inimă,

clipa dintre două apropieri de gene,

clipa dintre două valuri,

clipa dintre două cuvinte…

Atât vreau.

Clipă să fie viața mea,

aș fi fericită

pentru că aș ști că e puțin.

Eu nu am nevoie de mult.

Viața e prea lungă pentru mine.

Eu trebuia să fiu un fluture.

Aș fi fost fericită ca fluture,

între două zbateri de aripi.

Între două clipe aș fi putut fi fericită.

Aș fi putut fi fericită.

Da.

3. Premiul Euterpe: Iustin Butnariuc, Botoșani

flavian

am devenit adult în ziua când flavian a venit la grădiniță

educatoarele ne-au pus să împărțim patul

eu sunt un copil foarte prietenos – dispus să împartă apa, patul, mâncarea

flavian s-a suit încălțat pe patul meu; nu m-a deranjat, e doar un copil, mi-am zis eu

s-a învelit cu pătura mea, și-a pus capul pe perna mea și probabil că a visat visele mele

avea cârlionți blonzi și arăta ca un înger – un înger venit să mă învețe să dorm

căci niciodată n-am somn; doar mă prefac extrem de bine

priveam spatele lui flavian, îi admiram corpul zvelt și alb; sprijinit cu o mână sub cap

acesta ține în palmă cea mai frumoasă minte nedeschisă încă

////

am devenit adult în ziua când flavian a venit la grădiniță

educatoarele ne-au pus să împărțim patul,

atunci i-am scos sandalele lui flavian și i-am sărutat tălpile, spunându-i că îl iubesc

îl iubeam? nici nu știam ce este iubirea.

dar omulețul acela dormea ghemuit lângă mine

și asta e tot ce trebuie să știi.

razzmatazz

în autogara de vest

copiii se joacă,

așteaptă pachetul de la sibiu

opresc mereu

alte autobuze

aerul se umple – aceleași silabe:

lua-l-ar dracu de popricani

lua-l-ar dracu de șcheia

lua-l-ar dracu de stănești

aici putem să ne imaginăm

cum popricaniul a fost luat de dracu’,

dus într-un cotlon al iadului

lăsat acolo sa putrezească

un diavol mai mic

a aruncat peste el

stăneștiul,

iar la final cerber

a trântit împuțitul ăla de șcheia

e frig și umezeală

betoanele țin de umbră

se găsește să spună

mereu

același bătrân

aici poți să vezi betonul cum scoate

umbrela și o ține deasupra tuturor

uneori un beton,

alteori mai multe

se așază ca soldățeii

ca sardinele

sau ca ce mai vrei tu

și se pun de-a naibii deasupra noastră

să dea domnul să vină sibiul

și atunci însuși

dumnezeu

telekinetic

ridică un oraș de 169,056 de locuitori

și îl aruncă peste noi,

in timp ce cântăm

aliluia, aliluia, aliluia

drumul drept ce nu se termină

mă simt ca un gândac ce fuge dintr-o parte în alta

morcovit, fără voință proprie

văd conductele și mă gândesc la cum curge viața prin ele

purtate de curenți hidrodinamici

stelele se lovesc de lobul meu frontal, din plin, vertical, în vertex

când noaptea mă lasă iau autobuzul 20

-> tătărași sud, oamenii străzii mă așteaptă pe bancă

vocile lor groase strigă la unison din străfundul marianelor, mă vor printre ei,

uneori aproape cedez.

mă simt atunci foarte trist.

mă simt atunci liber și trist deopotrivă.

viața mea e un camion lung ce trece pe sărăriei,

pe el sunt poze cu oameni veseli,

sunt poze cu pisici, cu mașini și cu alte camioane

în ele stau oameni și eu îi cunosc pe toți – îi iubesc pe toți,

toți merg pe sărăriei cu mine, dar nimeni nu știe că frânele nu țin.

mi-am spus că nu mai suport –

nu mai vreau să trăiesc această senzație niciodată

trenurile lungi din nicolina șuieră

iar eu sar dintr-unul într-altul

tu.mori

am împărțit un pat cu un bolnav de cancer

el a murit, iar cancerul a înflorit în mine

mă întindeam lângă el în fiecare noapte

ținând strâns sarcomul ce crește

așa cum ai ține un copil care plânge și pulsează

cu trupul său unit de trupul meu, uniți de trupul morții

cu dragostea acoperindu-ne ca o pătură groasă

nimic nu răzbate

nici durerea desfiletată ca o sticlă ce curge într-o singură direcție

prin pânză fragilă a nopților reci

și când ea se umflă, ochii mei scapă întâmplător o lacrimă

ori buzele mele mai spun un blestem

ca o predică venită din partea unui ateu

într-o seară cu lună plină, din amvonul unei ruine

el dormea ca un prunc pe care nu l-am numit

nici iubire nu știu dacă i-am dat

dar la urma urmei cine poate iubi

atât de mult încât să vindece?

el dormea și mi-am dorit să dorm eu – în carnea lui, în fibrele lui,

în acele nopți să strâng tumora

așa cum o fetiță mică de tot își strânge la piept ursulețul

nu se poate, a spus, nu se poate

dar doctorul nu doarme aici cu noi

chiar el s-a înțeles cu moartea, iar moartea e mai vie ca niciodată

uite-o cum ne strânge și ne șoptește

dormiți, frumoasele mele suflete, dormiți

am împărțit un pat cu un bolnav de cancer

el a murit, iar cancerul a înflorit în mine

ca o floare diformă, fără petale

pe care o aștepți să se usuce,

dar ea continuă să crească…

de pe mihai costăchescu 2

la cele două intersecții de pe mihai costăchescu 2
promoterii de campanie
au amplasat bannere impregnate cu fețele lui k și v:

k pe fundal albastru cu litere galbene
v pe fundal alb-roșu cu litere roșii

cei doi se privesc adânc în ochi și în mințile neștiutoare
ar putea să se toarne o scenă de amor
dar noi, deținătorii adevărului suprem, știm că este mai mult decât amor
este dragoste curată, ce fierbe în ochii albaștri ai lui k
pentru șuvițele blonde ale lui v

//

uneori dragostea poate să doară
iar atunci când dragostea doare se numește bdsm
dar pe mihai costăchescu 2 practicile murdare nu își au locul
totul este la vedere,
iar promoterii celor două tabere se mângâie cu ochii închiși
imaginându-și că nu există culori.

din toamnă

simt emoțiile liceului abia început

visam să fiu actor, nu student permanent

atelierul de teatru când ne-au pus pe ciment

să ne ținem de mâini cu ochii închiși

visam neonul ce pâlpâie static

o diodă sărea pe un pat de palme

sunt emoții acide vândute în grame

niciodată destule, transmise cuantic

am ținut acea mână ca pe o floare

nu am strâns-o prea tare, îmi era frică

mâna mea rece și palma ei mică

făceau dragoste înainte de vreme

definiție

știi cine ești?

ești trudă și lut,

chip de pământ suflat cu limbi de foc,

geoid ciudat, te urci în palat să fii munte,

fii câmp mai întâi!

fii câmp, fii râu! fii mai întâi neînsemnat,

munții sunt pentru profesioniști,

nu pentru turiști efemeri ce caută să obțină plăceri

de scurtă durată.

nu privi apusul, nici răsăritul,

așteaptă noaptea să vezi cum apar

ideile în cap

 ca stelele pe cer

și porțile de fier ale minții

dau drumul leilor în colosseumul plăcerilor.

de știi că o idee îți va ține de foame

savureaz-o, scrie-o, picteaz-o,

dă-le naibii de teme, termeni,

deadline-uri, plecări spre arene

corporatiste,

fii selectiv,

pământul rodește atunci când pui

sămânța cea bună.

știi cine ești? ești trudă și lut

plecat din pământ

vei ajunge pământ.

alege!

4.Premiul Ars Poetica: Alexandra Atănăsoaie, Suceava

Bucurie experimentală

starea permanentă. bucuria experimentală. departe de tine, lucrurile se înțeleg diferit.

am văzut femeia care m-a crescut stingându-se câte puțin

și pe tine te știam distrugându-te la celălalt capăt.

lucrurile care nu vor mai fi la fel au fost salvate de memoria colectivă:

adânciturile de pe brațe, anotimpurile nucleare, dubla expunere. toate sunt în siguranță.

cât despre mine,

am trecut prin toate formele primare, odată cu ele.

trăim alfabetizarea căderilor pe cont propriu.

trăim recuperarea experiențelor pe cont propriu.

avantajul lucrurilor care nu ajung până la tine este anihilarea.

excluderea. abandonul: cazurile fericite.

despre noi se vor povesti lucruri încântătoare. am trecut tineri și voluptoși

prin rămășița devitalizării.

se vor păstra cuvinte cu care ne vom recupera unul pe celălalt

din gropile comune.

mă mai ții minte? cu mine, singurătatea și siguranța se simt încă la fel.

Fear

frica se întețește. pentru cine atâta curaj, când nu te poate salva nimeni.

sunt femeia care trăiește bucuria celor fără suflet. nebunia obișnuită.

lucrurile care se petrec cu intervale egale între ele.

sunt femeia care spală pericolul de pe lamă în fiecare dimineață. întind pe pîine

cantitatea ideală și descleștez dinții înfipți bine în brațele mele.

sunt femeia distopică. toate brațele care m-au cuprins s-au dizolvat de la sine,

bucăți salvate de la naufragiu.

sunt femeia sacrificiu. jucăria comună.

mi se vor adresa cuvinte nemaiauzite până acum.

cunoști ușurința abandonului. aș fi putut fi departe, femeia cu unghii lungi și cu

prescripțiile în fundul genții.

tatăl tău nici n-ar fi apucat să mă înjunghie. moartea a venit oricum mult

prea târziu.

Ce știi tu despre pericol

pericolul de ambele părți mă face să mă simt în siguranță. sunt omul

despre care se vorbește în spații restrânse. pieritura.

fata de la țară care nu știe să folosească chibriturile.

te păstrez în siguranță dincolo de hipnoza colectivă, sub pămîntul

care nu stinge focul.

vom planta mucuri de țigară în tot orașul. vom sedimenta

evoluția pietrelor de moară. vom da naștere copiilor

pe care îi vom purta în gură și le vom dezlipi rîndurile de piele

unul după altul.

mă bucur alături de tine cu voioșia oprimaților.

și pentru ce.

O inimă mare

departe de pământurile făgăduinței cresc plante și copii

pe care nu îi revendică nimeni, iar oasele se topesc

până când te poți cuprinde singur. străzile acoperite de adrenalină,

atenția super-băieților de cartier, zgomotul obiectelor din buzunare spărgându-se.

pe majoritatea le-am trăit din nevoie, pe restul din curiozitate,

acolo, în colț, elevul anxios pe care îl mănâncă scalpul în fiecare zi, insecta

cu aripile desprinse de trunchi. eu am fost.

când au venit cu ideea despărțirilor, am fost prima care s-a împotrivit.

structura se demolează din interior, pereții se răstoarnă unul peste altul.

dacă nu spui acum, nu mai spui niciodată.

o inimă mare le va cuprinde pe toate și le va reconstrui.

când au venit să numere pierderile, le-am ascuns pe ale mele.

 femei fără unghii și câini flămânzi mișunau pe străzi. din mijlocul

unui dezastru natural care nu a născut pe nimeni nu se văd granițele.

cei care au rămas blocați nu vor vedea niciodată lumina. când Rebeca mânca pământ,

eu vomitam cantitățile ultimelor zile.

au fost episoade scurte: rușinea de a mânca în fața altora,

apa de la chiuvetă mereu pornită, mascarea zgomotului.

când noi am făcut dragoste prin haine, partea intactă a lumii s-a oprit pentru o clipă.

am rămas așa cât timp în jurul nostru s-au reinventat toate formele pe care le ia un spațiu

în care nu se mai mișcă nimeni.

mutterschaft

mi-am petrecut cea mai mare parte din viață căutând un înlocuitor. stâlpul de susținere. echilibrul.

când te-am cunoscut mi-am imaginat că tu ești. am proiectat pentru noi seri

care se termină târziu, îmbrățișările și apropierea de care n-am avut parte.

am fost casele în flăcări pentru care nu s-a intervenit la timp,

bucățile de plastic pe care le înghit țestoasele din ocean.

nimeni în jurul nostru nu supraviețuiește. am visat într-un timp

la un loc al meu, un hippie hideaway unde să vii și tu câteva seri

pe săptămână, ca să povestim. să trăim ca în Gilmore Girls,

dar mult mai aproape de margine. nu știu sub ce formă ajunge durerea la tine.

aici a lovit din plin, ca o rachetă pe care nimeni n-o sesizează înainte de impact.

au urmat excesele. atacurile. gropile astupate cu hârtie

care s-au arătat din nou după prima ploaie. mi-am spus că o femeie ca tine

 nu îi așteaptă pe cei care nu pot ține pasul. am rămas în urmă

până când abia mă mai puteai zări, am alunecat spre margine.

eu, pasărea care cade din cuib. tu, pasărea care adună ouăle altora

ca să suplinească lipsa. de unde mă aflu nu se distinge nimic altceva

decât nevoia constantă în cea mai cumplită formă a ei.

vremea în care aveam nevoie de amănunte

s-a întors demult împotriva noastră.

5.Premiul Aegyssus : Dima Gabriela-Fiorela, Tulcea

Dezlegare

Poate că așa se citește de fapt:

cu buzele strivite pe carte,

umplute de seva stihurilor

și de amăreala paginilor,

ce nu au mai lăsat

cuvintele să zboare.

Poate că așa se dezleagă Universul:

cu urechea lipită de pământul rece

și gura amorțită într-un mușuroi

ce murmură spart

aceeași tăcere în care se găsesc

ca-ntr-un mănunchi

cheile lumii.

Poate că așa te-am și cunoscut:

cutreieram cu buza mea de sus,

întredeschisă de dorul buzei-pereche,

și te-ai întâmplat;

Gura mea s-a-nchis peste a ta

și de atunci dezleagă,

te dezleagă și se leagă

prin tine.

Psalm păgân

Mirosul acela de lumânări proaspăt stinse

și usturimea ce-am simțit-o imediat în buricele degetelor – suvenir din copilărie,

privirile sfinților scurse pe dresurile mele roase

(niciodată nu m-am dezvățat din mersul pe lângă pereți

și nici din neatenție

și nici din ocolirea scaunelor ce mi se încurcau printre pași),

distanța dintre mine și dreapta în care te aflai tu,

mă murdăreau.

Simțeam cum mi se târăsc în vene morțile

și pustiul pentru care mă rugasem să scap;

nu înțelegeam de ce trebuie să fie frig și tu departe,

când am fi putut încălzi tot locul dacă mi te-ar fi apropiat.

E dureros să te privesc de la depărtare:

doar talazuri ce duc tristețea unui trecut pe care îl porți în tine;

ochii tăi albaștri de evreu căptușiți lângă buza mea burgheză

rujată, de fecioară medievală izgonită – o vrăjitoare

care alerga după obrazul tău supt și cu peri aspri,

cum aleargă alții după mântuire.

Și încă te caut.

dacă ai fi lângă mine

la o pătrățică oarecare distanță,

eretica din mine și-ar lăsa capul pe umărul tău

și ar fi atât de bine, atât de bine!

Și nu aș mai regăsi în mâna ta albă, privită de departe,

noroiul care ne compune

care curge din noi și prin noi ca un cimitir după ploaie

cu toate unghiile murdare ale bunicilor noștri

pe care le-am șters din amintire.

Eu nu vin de unde vine gura preotului care crede.

Nu am fost plămădită în ceruri și nu am căzut pentru că mi-am urmat natura.

Eu am crescut ca o pâine caldă din noroi

pusă sub soarele care m-a mângâiat și m-a ars,

și nu sub lumina de incubator a unei făpturi cerești.

Nu cunosc cerul și nu-l pot cunoaște.

Mă ustură, ca lumânările, tot ce-și proclamă puritatea.

Sărută-mă, să simt gustul sângelui curs în pământuri;

n-am nevoie de împărtășania coaptă în speranțe deșarte.

Privește-mă, nu mă lăsa, nu mă abandona unde nu mă pot găsi.

Cuprinde-mă în absența luminii și învață-mă rugăciunile tale.

Curăță-mă cu toată durerea care curge în noi și pe care o săpăm mai departe.

Nu-i așa că acesta e raiul, mâna ta tremurândă?

O mie nouă sute două mii

Amintirile – trei cuburi de zahăr

așezate, amestecate, topite,

risipite în cafeaua neagră

pe care o beau în fiecare dimineață, fără regret,

fără să-mi pun întrebări, cu ochii închiși,

cu frica de a nu mai rătăci stinsă imediat pe limbă,

în amorțeala absolută a acelor

ce înțeapă incertitudinile;

moi baloane de săpun

sparte în vid.

Închid din nou ochii

– mi se pare că a mai rămas deschis un rând –

și înghit, înghit cuminte toată lingurița;

nu mă gândesc la ce s-a întâmplat

nu mă gândesc la ce se întâmplă.

Amintirile – un post de radio interzis –

care te fac să dezertezi întâia oară.

Androgin

Iubitule,

imaginează-ți

că suntem din nou la începuturi.

Sunt bucată din tine,

sunt tu prelungit cu două mâini,

două picioare, o gură de sărutat,

același glas în două piepturi

care frământă aerul cu același cuvânt:

iubire

Apropie-te de mine,

continuă-ți coloana în sângele meu,

developează-mi amintirile ca și când ți-ar aparține,

iar mințile noastre nu ar fi fost nicicând despărțite.

Pune-ți mâna aici:

rană pe rană, piele pe piele,

și coase-mă cu trupul tău:

din coasta ta sângerândă să-ți rupi

din nou, suflare pentru pântecele meu,

pentru pieptul meu, pentru tălpile mele,

pentru grădina în care trebuie să mă plămădești

din pământul care ne curge în vene

și din cuvintele care leagă punți

între noi și Infern.

Iubitule,

privește-mă, așa cum sunt

murdară și atât de îndrăgostită:

tot universul se închipuie

cu forma ta și de aceea

nu pot să nu-l iubesc

cu coastele mele care se zbat

în carnea ta, dorind-o

mai aproape, din ce în ce mai aproape,

atât de aproape până ce uit

că a trebuit, vreodată,

în această eternitate scurtă

să fim rupți, pierduți unul de altul,

îmbăiați în suferința de a nu putea fi

decât pentru o clipă – de la prima la ultima suflare,

unul în brațele celuilalt.

Autoportret în icoană

Transparența înșelătoare a ființei mele

căptușită cu vene flămânde, rătăcitoare,

crescute-rădăcini sub pielea-mi

însângerată, înnobilată,

de viul care o traversează.

Sângele alb prelins din trupul pâinii

frânte, spartă-n firmituri: aștrii

cei căptușiți în plapuma neagră

a ființelor noastre, asemeni călăuzelor

din întunericul ce ne-ncheagă.

Mâinile-mi urcă, prefăcute-n anafură,

pierdute în cupa privirii tale

și sărutate cu patima beției dintâi,

a pâinii îmbrățișate în vin,

a gurii ce se deschide ca-n fața unei icoane. 

Nicăieri

Niciodată nu am înțeles frica

oamenilor de a muri –

până la tine.

Nimic nu îmi concretizează existența

mea, a lumii, a vieții, a morții,

mai mult decât prezența sau absența ta –

singurul ceas pe care îl port,

singura frânghie de care mi-e teamă

și de care mă agăț pentru a mă salva.

Nicicând nu eram cu adevărat sătulă

nici de înțeles, nici de simțire,

nici de tot universul care îmbrăca hainele tale

și nu cred că aș fi înțeles

nici măcar fărâme din această bucurie

dacă nu mi-ai fi fost.

Nimeni nu-mi poate face rău,

nicicând nu mi-a fost teamă de moarte,

nimic din ce se poate cunoaște nu-mi e străin,

dar niciodată nu am înțeles frica

oamenilor de a muri –

până la tine,

a cărui absență

înseamnă neantul.

Întomnare

Nu era nimic în jurul meu;

poate doar liniștea se mai dilata

– un cocon diform –

pe conturul incert

al trupului meu.

Îmbătrânisem

și toată mierea

brațelor mele, ochilor mei, coapselor mele

se scurse în văi neștiute

ce-mi îngălbeniseră pielea

cu foșnet de frunze apus

în nervurile-mi în care

mă ascunsesem.

Asistam la toamna

uscată a trupului meu

nemângâiată de farduri,

nemânjită de lacrimi,

topită în palmele-mi

arse de zgomotul verii,

și de lumina crudă

ce mi-a întunecat privirea.

Așteptam în amorțirea

prelungită până la sugrum

cu gâtul frânt de gânduri

și cu tălpile îmbibate de plăcerea

transformată-n scrum.

Încă fărâmițez cu pumnii tăcerea

și simt cum, bolnăvicioasă,

îndoiala crește-n mine,

într-un glas molcom, ce tânguie

căderea ultimei frunze.

6.Premiul Special al Juriului: Ilie Roxana, Dolj

la ceasul de sine

Ramon închise ochii și

sudoarea îl năpădi

prin toți porii

toată răutatea

îi apărea ca o stea

și apucă pe o potecă bătătorită

cu unghiile către seară

se gândi vag

pe la ceasul de sine

poate că dincolo

în susul clopotniței

la ora amiezii

se ridică răsuflarea turlelor

și hotărâse să urce

greutatea lui

atât de blândă

aproape goală

se trezise

deschidere

miroase a pământ o întrerupere

bruscă a liniei vieții

atunci râse cumplit

din fața clădirii Quetzalcoatl

ca să vadă dacă nu încărunțise

și veni o clipă

când se gândea că

ștreangul de gâtul solzos

la limita castității

nu era decât iubire viciată

atunci se porni iar pe râs

și scoase un țipăt înspăimântător

urcând încet

dintre toate ființele vii

în focul larg

se simți cuprins

într-o cămașă aproape goală

mulțumit

cu ochiul rece

în chip de pânză

ochii lăptoși

nu sunt cu adevărat un cămin

slujesc pământul

acolo unde nu e o parte din el

obligându-i pe oamenii întrerupți

să-și ridice ochii

și acesta este un lucru adevărat

supraveghind lucirea primitivă

în bună măsură

departe de casă

în mijlocul femeilor de apă

se răzlețiseră

și un alt doctor de la oraș își scoase pătura

așezând-o

pe cele cinci focuri

strălucind întunecat

între zi și noapte

între om și om

fragil ca rădăcinile negricioase ale șarpelui

poți să deschizi ochii

Şarpele de gust

există pe lume un şarpe de gust

care atunci când te va vedea

se va rostogoli de trei ori înnisip

şi te va chema pe silabele din numele lui

îşi va târî capul lui de şarpe

până în oasele tale

iar tu vei pune piele peste piele peste el

nu vei şti niciodată

în tine trăieşte un şarpe de oase

care a fost odată şarpe de gust

șireată setea

în partea dinspre miazănoapte a ochiului meu stâng

trăia o vulpe

înceată cu mustăți de sticlă

o știam de când o pusese acolo stră-străbunicul

ca să-mi țină de cald

între coaste

noaptea

când îi clănțăneau mustățile de sete.

nu-ți mai fie sete vulpe

sapă o a doua fântână în sângele meu și bea pe săturate

vulpea

șireată

alerga nebunește între ochiul meu stâng și

peretele dinspre miazăzi al casei

strigând cât o țineau plămânii

nu plânge Ană

setea ți se va domoli când soarele

va apune într-o rână

am pus capcane dar n-am putut s-o prind

trăgea de gheară

întorcea capul pe dos

strângea fiare în cerdac pene

animale moarte cu picioare de lemn

mobila veche din zestrea bunicii

bomboanele tăvălite prin cacao de la Bombonica

amandine le zicea

pește din balta de la marginea orașului prins cu undițele

din cui după ușă.

se va sătura până la urmă

și-și va stoarce blana de resturile de cuvinte căzute pe sobă zicând

se vor strânge

poate mâine nu vei mai ști să găsești

stejarul ăla mare din spatele curții

pe care atârna bunica rufele spălate cu săpun de casă

din untură în care îți roteai unghia stearpă

sperând că acolo se vor strânge toate pieile

și cărțile tale cusute cu ață din cutiuța de mătase

de pe recamier

o să rămâi mult timp acolo, Domenik,

lăsând moliile să iasă din velințe să-ți prindă grumazuri reci

murdare descusute pe mijloc strâmtându-ți pielea înnodată și florile de soc de sub cerul

gurii în care își muia bunica creionul negru

nu avea decât haine de duminică bunica

pentru zilele impare când treceau căruțele pe drum

“sare, sare, hai la sare, pește avem”

știu că îl vei pune în pod

în poziție fetală

în rufele spălate cu săpun de casă

mirosind a umbră

lungă cât tăcerea

ieri un câine mi-a tăiat calea

îi ieşea o sfoară din gură

lungă cât tăcerea oamenilor desculţi şi repezi

nu vedea niciun trecător că sfoara li se agăţa de vorbe

de sânge de dorul din oase de

marginile lor aritmice

câinele o ducea mai departe

lătrându-şi sfoara

ca pe un os care i-a întors spatele

sunând gol

oamenii întrerupţi

sunt ai luminii pline ce trece prin ei

stau cu picioarele încrucişate

aleargă dintr-o uşă în alta

sunând gol

oamenii întrerupţi sună a gol

îi dezbrăcăm cu gurile

de vărsare şi de umplere

de hainele lor întrerupte

nu plecăm

îşi încovoaie degetele întrerupte

tăind aerul întrerupt

cu vorbele lor pline

oamenii întrerupţi îşi ajung

se va lepăda

am fost destul de bolnav zilele trecute

în mine se cuibărise o omidă

urca numai noaptea în somn până mă depăşea

ziua mi se lipea de şira spinării ca o măduvă exterioară

“stai, mă, nu mai da” îmi striga

dar eu nu o ascultam şi mă zvârcoleam ca un şarpe

ştiam ce avea să se întâmple

din 3 în 3 tăceri omida

se va lepăda de mine

şi se va lipi de şira altcuiva

cuminte tăcută nici nu-mi voi da

seama când îmi va lua locul

o omidă nomadă

am fost o omidă

oarbă cu mâini bătute de soare şi de vânt

m-am rostogolit odată pe asfalt

aproape de marginea mea din ce în ce mai largă

m-am ridicat frumos în palmă

am suflat verde pe mine

ştergându-mă negru de această dată

cu gulerul cămăşii

“de ce-ai scăpat”  m-am mustrat

nu ţi-e bine acolo în mine

n-am îndrăznit să-mi spun nimic

eu omida

am stat 3 treceri lângă şira spinării

şi-am râs

după câmpuri

lumea părea mai slinoasă decât

tălpile lipite una de alta

decât foamea care lega limbile între ele

îi închina în toate punctele cardinale

ca pe femeile desculţe

de pe ogor

cu secera în mână şi snopul de paie

ele nu îndreaptă ciutura decât spre soare

crezând că ochiul de apă nu le vede

bătăturile din talpă

călcâiele crăpate

pământul uscat de pe pulpe

că sudoarea de pe coapse nu coboară

ci urcă spre rochiile lor pline de praf

sau spre ţigara aprinsă

pulpele lor tresar sub stropii mari

ai ploii verzi

femeile de pe câmp sunt femei de ploaie

nu se ascund sub coviltir unde copiii desculţi trag caii de coadă

se întind în şură

cu mânile şi

ochii închişi la culoare

7. Premiul Special al Juriului: Neacșu Andrei-Cristian, Ploiești

două haiku-uri imperfecte

…materialul genelor tale,

genele tale ca ața,

se cosea și se descosea peste ochii tăi,

ochii tăi ca universuri ce absorbeau lumina,

lumina ca timpul,

timpul pe care se cobora îngerul,

îngerul ca poezia din materialul genelor tale…

calul de smoală

dar aici nici pomii nu mai strigă,

în verdele lor,

își țin pliscurile de frunze

zovărâte între așchii.

dar aici nici păsările nu mai merg,

cu picioarele lor de pene,

mângâind valurile transcendentului,

doar stau,

înghețate ca lumina stelelor,

pe cer.

dar aici nici cerul nu ne mai acoperă

în plasa absolutului său,

s-a spart, dilatându-se în gol,

lasându-ne mintea să vadă după el,

dar să nu mai cunoască nimic.

dar aici nici mintea nu mai e,

e doar un cal de smoală,

ce aleargă neobosit,

aruncându-ne praf în ochi.

și nici ochi nu mai avem,

doar două geamuri sparte,

ce cuprind nimicul

în fuga a doi cai pupile,

ce digeră copaci

și zboară cu picioarele lor de pene

în goliciunea unei minți obosite.

Gange

vezi cum mi se scurge viața?

dintr-un ceas de tablă, în picături de sânge,

pe un perete alb, proaspăt văruit,

în care mi-am spart speranțele-n quasari

îl vezi?

auzi cum mi se scurge viața?

din vene venin,

prin pleoape suspin,

în inima sfârtecată de chin,

auzi?

dar zi-mi!

simți cum se scurge?

pe șoldurile unei indience cafenii,

plină de misticism într-un bocet mortuar,

la cenușa unui vis, spălat în Gange,

tu simți?

căci îmi fierbe sângele în mine acum

și-l simt plin de otravă,

cum îl scuip prin ventricule,

apoi pompează până în măduva conștiinței mele.

clepsidră

ce mi-s morții,

ce mi-s vii,

ce mi-s bătrânii,

ce mi-s copiii,

carne nouă,

carne veche,

țipându-mi durerea ei

 în ureche,

țipându-mi sângele șiroaie

și înfigăndu-și unghiile-n gâtu-mi,

jupuindu-mi pielea,

timpul pe sub carne săpând

în propriu-mi corp

loc de mormânt.

vino de te-ngroapă-n mine,

omoară-mă, înviindu-te

intră-mi pe sub carnea moale,

trăiește-mă!

umple-mă și umflă-te,

din mine-n exterior,

până-n fiecare celulă a ființei mele,

rupe-mi buricile degetelor

cu limbile tale,

explodează-mă,

de carne și ființă,

de trecerea ta,

leneșă, mortuară,

indiferentă…

lasă-mă să mor,

te rog…

vaporul cel ruginit

în timp ce mă plimbam

prin burta balenei,

ce se întindea

de la vaporul cel ruginit

până la Cazino,

îngerul mă privea,

îmbrățișăndu-mă cu aripile lui,

cu penele lui din solzi de pește,

cu glasul lui ce mirosea

a fluturi morți.

dar eu mergeam mai departe,

prin burta balenei

nu-i simțeam îmbrățișarea,

de la Cazino

până la vaporul cel vechi

plin de rugină.

îngerul mă striga,

dar glasul lui nu se auzea,

căci valurile de sticlă se spărgeau,

prea tare, prea distonant,

de burta balenei,

iar eu mergeam mai departe,

de la vaporul cel ruginit

la Cazino.

și căutam îngerul,

ca un nebun,

prin burta balenei

de la Cazino

la vaporul cel vechi

și nu-l găseam

și nu-l auzeam,

căci în mine uitasem să privesc,

iar din burta balenei

nu puteam să văd

valurile de sticlă…

rai, iad, raid

îngerii se-nvârt în stoluri,

rotind deasupra mea mereu

și câteodată  mai pică unul,

din haosul sinapselor mele,

iar eu țip nervos la el, scuipându-l,

„Lucifere!”…

dar apoi vine alt înger…

și alt înger.

îngerii se-nvârt în stoluri,

rotind deasupra mea mereu,

iar câteodată chiar eu le rup aripile,

în crize de neurastenie

și, aruncându-i pe jos,

se sparg în picuri mari de sânge,

 dar mereu vine alt înger…

și alt înger.

îngerii se-nvârt în stoluri,

rotind deasupra mea mereu

și mi-s mâinile obosite

de la toate aripile ce le-am rupt,

unghiile de la picioare,

după ani de zile,

mi s-au înroșit de sângele lor.

iar fața mi-e toată mânjită

de grimasele chipului lor.

îngerii se-nvârt în stoluri,

rotind deasupra mea mereu

și-n fiecare rid,

pe care-l port,

am ascuns câte o grimasă

a unui înger mort.

îngerii se-nvârt în stoluri,

rotind deasupra mea mereu,

mi-aș face palmele plici,

să-i plesnesc deodată pe toți,

dar frică-mi e…

că atunci chipul mi s-ar sluți,

sub atâtea riduri

și tu mă vei confunda

cu un altul…

8. Mențiune I : Alexandru Mihai Gheonea, Rovinari

  1. mă trezesc și ochii mei văd numai

fața ta luminată de soarele-abia răsărit

care bate prin draperiile trase

mă opresc asupra conturului feței tale

– cum cade lumina pe tine,

tăind o linie de orizont de-a lungul

nasului și buzelor tale –

în fine, noi suntem treji de ceva vreme, de fapt

și soarele probabil a răsărit cu câteva ore în urmă

//uneori trec pe modul autopilot, fără să-mi dau seama

și uit să mai conștientizez ce se întâmplă în jurul

meu sau în mine

și nu mă refer la când sunt pe câmp cu lupul.

mă opresc asupra conturului feței tale

– dacă îți prind mâna strâns în a mea

conturul tău se continuă în conturul meu

care, în momente ca astea,

e în sfârșit drept –

de obicei, conturul meu e doar un ghemotoc

ce-l țin aruncat prin mine

îl mai iau uneori la descâlcit

ca pe o pereche veche de căști găsită prin palton//stetoscop

pe care să-l folosesc

să aud ce și unde bate în mine

ce-i greșit și cum să repar

și cred că asta se numește uneori poezie.

mă pun pe jos și trag de ghemotoc pe toate părțile

trasând un cerc//o spirală în urma mea

probabil că mi se și potrivește//haos de om ca

liked songs lăsat pe shuffle:

amalgam de ::melodeath și manele::

mă împiedic în mine prea des.

mă trezesc în sfârșit și văd că sunt tot eu

părul prins în coadă crescut la loc/undercut-ul proaspăt tuns

mă opresc asupra conturului feței tale

și la soarele care bate prin draperii,

trasând orizonturi pe fața ta.

– dacă îți prind mâna strâns în a mea

simt soarele cum bate și prin mine –

mă trezesc în sfârșit și ești lângă mine –

zâmbesc

mă trezesc a doua oară și ești încâ lângă mine –

sunt recunoscător și confuz.

  • ce e într-un moment

și ce e într-o privire?

totul

ca o secvență tranșantă de imagini

ca toate piesele de dragoste strânse într-una

“my girl, my girl, my girl,

you will be my girl”

un moment de octombrie

october in bloom//we fell in love in october

ce e într-un moment?

și ce e într-o îmbrățișare?

o pace atât de profundă

încât totul tace pentru un moment

și totul e bine

un mult așteptat somn al sufletului

o trezie beată a simțurilor

un moment pe care ai vrea să-l îngheți

și să-l pui într-o sticluță

pe care să o porți după tine, la pieptul gecii

și din care să sorbi tot restul vieții

apa vieții

cuvintele sunt și vechi și noi

și majoritatea sunt grele

unele poartă în ele o putere de-a dreptul dezarmantă

și poate o la fel de mare doză de pericol

unele sunt atât de vechi și de grele și de periculoase

încat nu pot decât să-ți rămână blocate în gât

ca un sughiț în capul pieptului

e mai frumos să le punem pe foi

ca niște șuvițe udate de apa ploii

într-un moment/cea mai dulce aromă de adrenalină

care te face să plutești/într-o privire zgomotoasă, zgomotoasă

zgomotoasă, atât de zgomotoasă

încât îți dă puteri supraomenești

și sub bocancul tău sfărâmi și asfalt și griji

și tristețe și goliciune

ce bine ca în Dărmănești luminile nu se sting niciodată

și în Mănăștur becurile sunt încă aprinse

neașteptat botez al inimilor noastre.

  • ți-a mai spus cineva cât de frumoasă ești la 5 dimineața?

nu știu cum de nu simt somnul cu tine,

știu doar că e cald și bine și n-aș vrea să plec

ies în stradă și văd

Clujul plin de ceață și mie mi

se încețoșează ochelarii și strâng tare din ochi

săruturile alea de plecare s-au simțit atât de firești

și mi-aș fi dorit atât, atât de mult să fi rămas.

strâng tocul de ochelari în mână în buzunar

gata să plesnească și strâng tare din ochi.

mersul acasă e mai bun în porții mici

cât să încapă într-un bento box

orice mai mult deja e nociv

ca aerul plin de praf de cărbune al Rovinariului.

home is a poison that must be administered

in small doses,

in order to become tolerant to it.

mușcături mici, încât să nu rupi pielița

ce desparte realitatea imediată de ecourile psihice

ale țipetelor și ale palmelor și certurilor

pielița ce-l desparte pe Misha

de copilul care fugea și băga capul în pernă

când mă-sa era bătută din nou

și amenințată cu moartea

de o gură cu dinți stricați puțind a alcool stătut.

trenul accelerează și ideea mi se accentuează în minte

toți trebuie să ne înfruntăm casa cândva

cu tot cu vecini de bloc morți la 25 de ani

și tați ai dracu’ de oribili

și camere în care am plâns de atâtea ori

făcuți muci de la bere sau vin sau votcă ieftină

în camere unde am murit și ne-am născut de atâtea ori

împiedicându-ne de fiecare dată de cordul umbilical,

căci greu mai învățăm.

cu moartea care plutește deasupra stratului de ozon,

așteptând ca fumul termocentralei să-și facă treaba.

  • moment de intimitate

mă opresc pe drum la mama manu

să-mi iau ceva de mâncare.

la coadă, în fața mea,

un cuplu.

amândoi poartă hanorac cu glugă

ea, dintr-o parte,

se pune în fața lui și începe să-l sărute

rapid și ritmic.

el o ia pe sus în brațe și o sărută,

apoi o lasă jos,

cursiv de parcă ar fi coregrafiat asta

de vreo douăzeci de ori înainte.

observ cât de tare începe să bată vântul

și când revin cu privirea, gluga ei e jos,

părul ei blond cu rădăcinile brunete vizibil crescute.

el pune mâna după umărul ei

și o ia în brațe ca să o încălzească.

în momentul ăsta al lor, nimic nu contează.

ei nu au griji

sau cursuri sau teme sau proiecte

sau facturi de plătit

sau muncă a doua zi dimineața

ei nu au nici frigul și nici foamea

astea numai se așează pe hanoracele lor

ca un fluture

ori ca o gâză.

se mai sărută de vreo patru, cinci ori,

până le e gata comanda,

iar eu stau și observ.

poate că ei nici nu există, de fapt,

poate nu sunt puși aici decât ca un imbold de

“uite, că mai există” pentru mine.

poate nu sunt decât niște NPC,

programați să fie așa și acum și aici,

iar după ce vor ieși din raza mea de percepție

vor înceta să mai existe,

sau mai rău

vor deveni oameni

și se vor înșela sau certa sau despărți

și vor plânge și apoi

tot vor înceta să mai existe

unul pentru celălalt.

cu nasul roșu de frig și inima vânătă,

îmi ridic comanda și reiau drumul spre casa,

încheindu-mă la palton.

eu răman un observator.

observ

cum zăpadă se strânge pe vârful munților

și la radio anunță risc de avalanșă cu rotocoli

zgomotoși și puternici.

așa îmi imaginez, cel puțin,

nu am radio.

  • Misha se gândi, într-o zi,

că ar trebui să ia cursuri de plâns.

cum nu a învățat niciodată să meargă

pe bicicletă,

se pare că nici să plângă nu știe cum.

dar îi e frică să meargă

cine știe câte alte probleme i s-ar descoperi

și dacă cumva i s-ar interzice

cafeaua, alcoolul și țigările?

vedeți voi, Misha e construit altfel,

coloana lui Misha

e o parodie a coloanei lui Brâncuși

“acasă” o purtăm în oase

și în aritmia inimii,

care la rândul ei vrea să scape din piept.

cam așa, Misha

se rătăcește mereu și ajunge

prin cimitire,

pe poteci pline de bălării și iarbă sălbatică

sau gări de suflete

dar întâmplările astea nu sunt decât

ca un glitch într-un joc video

prin care ajungi într-o zonă normal inaccesibilă

cu texturi lipsă,

Dumnezeu a uitat să le șteargă pe astea din lume.

așa se plimbă Misha,

supradoză de deziluzie

jinduindu-și jalea pietrificată-n jad,

imersiune într-un univers intrinsec,

în care toate trebuiesc clădite de la zero,

căci multe se așteaptă de la Misha,

care nici pentru a exista nu-și găsește energia.

pierzania se imprimă în piele

ca cel mai criptic tatuaj.

rătăcitoare sunt razele unui

soare scufundat în singurătate

așa mai delirează Misha uneori

în flamă de aritmie și frică.

lumină poți vedea și pe întuneric

și și când e soare afară purtăm

negura în noi.

Misha nu mai vrea să fie, să dea sau să primească,

vrea doar să se topească în taină

într-o baltă de tihnă și nu de neant,

în somn lipsit de singurătate,

nebântuit de umbre și de imagini

care derulează în delir și niciodată nu se-opresc.

Misha ar vrea să se oprească,

să-și dea ochelarii jos și să se dezbrace de tot,

totu-i o haină, o cosmetizare,

la bază suntem toți urâți.

nu mânuim nimic mai instinctiv

decât ura și răutatea.

“cine e ca Dumnezeu?”

Misha este.

așa că nu vă atașați de el

și nu-l admirați sau să-i scrieți ode,

ori vă va face o demonstrație de deism.

așa se refugiază Misha într-o sferă de vid și nimicnicie

în care se joacă,

ca un copil într-o băltoacă,

numai,

de data asta el ar ieși de acolo,

dar nu mai știe cum.

toate sunt capcane și amăgiri

toate sunt deșarte și tranzitorii.

toți ne tot naștem și murim

/atât de dezechilibrat/

murim de fiecare dată

mai mult decât trăim

și e atât de trist încăt

să-l facă până și pe Misha să plângă.

dar Misha nu scapă niciodată

în nopțile cu insomnii, i se mai permit, uneori

câteva lacrimi,

până se prăbușește totul, din nou

și din nou

toate buluc într-un melanj

de trecut murat la borcan

și borș cu griji

și viitor negru și ars și incert

totul e incert

et omnia vanitas

et omnia vanitas…

Misha se cuibărește în poziție fetală

și merge la somn,

tot el pierde în final,

ca de fiecare dată.

  • nimeni nu ne învață cum.

nu am avut niciun curs practic sau opțional

la facultate

de iubirologie.

n-are cine să ne învețe

când orice prelegere

străbate cortexul de la o emisferă

la cealaltă

fără să sedimenteze

nimic productiv,

cu alte cuvinte

ne intră pe o ureche și ne iese pe alta.

aș vrea să învăț,

dar încă tot nu știu

ce-i aia iubire

e ca atunci când iei o mușcătură

din shaorma

și ca să nu se destrame,

înfigi dinții mai adânc?

dacă îți pasă de cineva

când nu îți pasă de nimeni

e și asta iubire?

iubire, atenție, toxicitate, abuz

cum de lucrurile astea se feresc așa bine

de orice definiție de dicționar?

când se lasă seara peste Mănăștur,

mă întreb cum de

robin and the backstabbers

au piesa asta fix cu numele tău

și ce înseamnă

că încă mă gândesc la tine?

cred că sunt iubir-olog.

trebuie să plec acum.

mă asaltează gâzele.

mă duc să te caut, chiar dacă

n-aș ști niciodată ce să-ți spun.

  • în întuneric am confundat

coșul de gunoi cu frigiderul

de ceva timp

totul are un miros amestecat

de otravă de șoareci și amandine

dacă pun o scoică la ureche

aud marea

ca sunetul unei vieți netrăite

poate niciunul din noi n-am trăit

poate că lumea există doar

la etajul 3 al unui bloc comunist

dintr-un oraș pe care îl urăști

iar fantomele care se plimbă

nestingherite pe sub cer

nu sunt decât piese de decor

în spectacolul ăsta de teatru

la care să te uiți

în timp ce-ți rozi unghiile

speranța nu te trage de mânecă

decât ca un copil cerșetor

căruia eziți mereu

să-i dai bani.

9. Mențiune II : Anastasia Țuțuianu, Medgidia

Miracole ascunse printre cuvinte

E un miracol că în fiecare dimineață mă trezesc

în camera mea și aud glasurile părinților, iar

fratele meu se agață de ultimele minute de somn

și sub jaluzele văd razele soarelui cum încearcă

să-mi pătrundă prin păr și prin cuvintele dintre

coperțile cărților de pe birou. Și spun și eu

„Ce mirare că sunt!“, când cântecul meu preferat

răsună în toată casa, iar mie îmi vine să dansez;

m-am tot gândit unde să pun toate amintirile,

într-un album sau într-o cutie, ca să nu li se îndoaie

colțurile, să rămână parfumate, să li se simtă

mirosul sărat de mare; am înghesuit tot soiul de

liste prin buzunare și imagini în spatele pleoapelor

ca să realizez că, de fapt, amintirile pot sta și în

scoicile pe care le-am cules vara trecută pe plajă

sau în cutia de pe bibliotecă, lângă stiloul roz;

miracolele stau pretutindeni, în ochii și zâmbetul

persoanelor dragi, în petalele florilor care se bucură

de lumina soarelui, în parfumul prăjiturilor

făcute de mama, pe crengile încărcate de cireșele

care așteaptă să fie culese, în galeria telefonului,

în pozele din prima zi a fiecărui an școlar, de la

premiere sau de la un spectacol de teatru, în jocurile

de-a v-ați ascunselea prin camerele încărcate de ani

din casa bunicilor, printre filele cărții cu povești…

Și așa am realizat că miracolul meu nu seamănă cu al tău.

În prag de primăvară

Am așteptat mult primăvara asta,

de fapt și gândurile mele au început

să înmugurească la primul strop

de căldură ce a atins pământul.

Iarna a durat prea mult, cu țurțurii ei

la streașină, ascunzând în interiorul lor

povești despre un felinar lăsat într-un colț

de pădure, ca să lumineze gândurile

trecătorilor, iar frigul cuprindea întreg ținutul,

până și stelele înghețau. Mi-au ținut de cald

filmele în labirintul ăsta fără sfârșit,

îmbrăcat în lăcrămioare imaginare. Mâini

dezinfectante vă vor oferi în continuare

măști și reguli ca să mențineți distanțarea

și zâmbetele se vor căuta unul pe celălalt;

pe vremea asta atât de caldă, vântul s-a hotărât

să răscolească delicat trăirile timpului care nu stă

nicicum pe loc. Dar eu tot vreau să miros liliacul,

să simt parfumul lui pretutindeni în jurul meu

și să respir cerul senin, să mă bucur de aer curat.

Mi-aduc aminte că într-un an, de ziua mamei,

s-a umplut casa de flori și gălăgie mirosind a

lăcrămioare și coajă de lămâie pusă de mama

în prăjitura care stătea în cuptor și se rumenea,

parcă era poleită cu aur, nu cu miere. Hoțul de cărți

trecea pe lângă Terasa cafenelei noaptea, unde

l-a cuprins somnul și a adormit. Mi s-a terminat

rezerva de la stilou și sub soarele tânăr de martie

mă caut de amintiri prin buzunare; hanoracul meu

mov duce și el dorul căldurii și culorilor, vrea

să se umple de viață, să aibă o răsuflare crudă,

începe să se simtă prezența primăverii…

Început de vară

Și iar se simte miros de vară prin oraș,

cerul este îmbrăcat în nori albi și denși,

pescărușii înoată prin buclele albe purtând

pe aripi adieri calde. Ninge cu raze de lumină,

se simte vara în fiecare frunză care oferă

un strop de umbră în zilele călduroase și

ascunde, prin verdele ei, câte o stea, o constelație

sau, poate, chiar un val al mării… E timpul să

deschidem borcanul cu fluturi, vor și ei să se

bucure de vreme, sau poate de o nouă pată de

culoare pe aripi. Se aude muzica tăcerii în fiecare

seară, când Regina nopții învăluie întreaga curte

în parfum, iar trenurile își anunță sosirea în gară.

Cred că scrisoarea noastră a ajuns cu bine,

am lăsat-o la poștă cu puțin timp în urmă;

am semnat: „Cu drag, noi, cei care așteptăm ca

soarele să răsară ud și briza mării să ne spună

povești, în timp ce nisipul ne zgârie pașii

de-a lungul malului“. Se văd atâtea culori

împrejur, iar timpul pictează petalele verii.

Seară de septembrie

Stăteam într-o seară de septembrie la birou

– încercam să prind albastrul cerului de iunie

să îl ascund prin paginile de jurnal și de câte ori

îl deschid să pot asculta cântecul verii din nou

și din nou, cu gândul cald al unui pescăruș

zâmbindu-mi la malul mării – el căuta pești

printre firele înspumate de apă, eu căutam

scoici șoptitoare printre firele de nisip. Pixul

freamătă litere pe hârtie cu amintiri de peste vară,

unele miros a alge, apă sărată, cremă de protecție

solară, altele a caise și căpșune. Adevărul gol-goluț

e că în acea seară camera mea era plină de frunze

arămii, aurii, iar pe fiecare frunză erau scrise

gânduri de mai, de februarie, de copilărie; era

un palat de frunze în jurul meu, în geam băteau

încet picături de ploaie, înciudate că gutuia

de pe pervaz nu le dădea nicio atenție, ba chiar

le lua la mișto de fiecare dată când spuneau că

ar vrea să fie fereastra deschisă, ca să intre și ele

în palatul de frunze. Era haioasă gutuia mea, cu

mecanismul ei din sâmburi și cărări maro, mă făcea

să râd și-mi umplea camera de parfum dulce-amărui.

Înainte de a stinge lumina, mi-am adus aminte de

pictorul pe care-l zăream în fiecare seară pe bancă,

își pornea cutia muzicală și lua, dintr-o sacoșă veche,

pensulele, creioanele, mai cădeau stropi de vopsea,

nu toți atingeau pânza, dar el spunea că și nisipul

pictează, are și el nevoie de puțină culoare.

În tot acest timp muzica acompania mișcarea

mâinii lui bătrâne, iar frunzele se clătinau în bătaia

acestei amintiri muzicale dintr-o seară de vară.

Versuri ruginii

De ce nu mă mai plimb pe afară, printre

picături de ploaie care să-mi cadă pe frunte,

printre castane și frunze amorțite care

să-mi foșnească sub pași? Mai trece

din când în când o mașină zgomotoasă,

cu frunze lipite pe cauciucuri. Pe geam văd

pescăruși zgribuliți, purtând încă în cioc

gânduri sărate și printre pene scoici găurite,

deasupra copacilor înroșiți de toamnă. E frig

și vântul amestecă acum toate paginile cărții

lui de poezii, din care îi citea ei în după-amiezile

de primăvară și vară, pe banca de lângă o tufă

de trandafiri ascultând și ei versurile parfumate.

Dincolo de cuvinte, ea trece uneori pe lângă

bancă, ba râzând, ba plângând, ba scrijelind

câte un vers. Dincolo de priviri, rămâne lumina

razelor de soare când în cameră se face frig și

îi scrie mesaje pe care nu i le mai trimite.

Crema asta hidratează și catifelează, oare

iubirea pe cine și ce mai hidratează? Poate doar

amintirea lui, căutând poze cu ei doi prin parc,

la patinoar, în librărie. Iubirea nu poartă măști,

nu are nevoie de dezinfectant, îl face să o vadă

în fiecare cuvânt pe care îl citește și se simte

îndrăgostit de ea de fiecare dată când răsfoiește

paginile cărții, iar ea îi vede ochii senini și calzi

în fiecare cană de ceai, în fiecare picătură de

ploaie și-n fiecare frunză ruginie. Iubirea

i-a reunit pe stradă, printre castane și frunze,

sub zborul unei libelule, lângă o altă mașină

zgomotoasă care stropește trecătorii grăbiți…

Fulgi peste măști

Aștept ziua în care vor cădea măștile

ca să mai iau și eu o gură de aer curat,

să pot respira cu adevărat, să pot admira

zâmbetul lui și zâmbetul ei. Îi privesc

de atâtea ori, parcă ar fi două sculpturi

ce respiră, dar nu își pot vedea decât

ochii, iar cuvintele se pierd prin mască,

de parcă ar fi prinse și nu pot să iasă

la suprafață. Aștept de atâta timp să ningă

și iată că într-o zi, ieșind la aer, am zărit

fulgi de zăpadă dansând pe aripile vântului

atât de lin, dar când orchestra a început

să cânte o altă melodie, dansul lor a devenit

aprig și plin de emoție, emanând căldură.

Am urmărit cum zgâriau trotuarul, iar

gândurile mele se făceau țurțuri pe geam;

în gheață se oglindeau amintirile mele.

Într-una dintre ele am zărit o fetiță veselă

care învăța să facă primii pași, iar în alta

acea fetiță crescuse și începuse să vorbească,

în a treia voia să citească, primise prima ei

carte de povești. Și-atunci am realizat că

îmi era dor de acele momente de inocență

și bucurie, păstrate cu grijă în globuri de

cristal. Nici acum nu s-au oprit fulgii,

sunt îmbătați de dans, iar mie

mi s-au înzăpezit tâmplele și am închis ochii,

am lăsat gerul să mă cuprindă și mintea

să se avânte într-un vis de zăpadă.

Câtă speranță, îmbrăcată în alb…

Un poet m-a tras de mânecă

Dacă dragostea dispare, dacă n

este singurul număr natural din intervalul

nostru de mesaje de noapte bună și

bună dimineața, dacă Gulliver mă va lua

și pe mine într-una dintre călătoriile sale,

o să strig și eu: „dacă voi nu mă vreți,

eu vă vreau“! Dacă am avut primul sărut

cu un fulg de zăpadă, mi-a rămas o urmă

pe buze, am simțit gust de vreme rece

destul de mult. Dacă ascund într-o scoică

secunde de copilărie, dacă privesc poza

tatălui meu din tinerețe, ascunsă

în spatele sobei, într-un săculeț, timpul

pare mult mai blând și dacă am presat

un trandafir între paginile jurnalului

de călătorie,cred că s-au îmbătat și

continentele de dulceață. Dacă purtăm

masca, ne poate salva viața, dacă nu vrei

să te uit, nu mă uita nici tu, dacă plouă,

îmi iau umbrela, măcar că m-ar lua vântul

dacă aș deschide-o. Dacă vrei lumină, las-o 

să ardă. Dacă îi scrii și nu-ți răspunde,

lasă-l, nici tu nu vei avea rețea când

te va căuta el. Dacă e să fie, așa va fi, dar

e mai bine să te ia prin surprindere.

Dacă visezi, nu te opri, măcar atunci

nu te mai gândești „Dacă fac asta,

oare se va întâmpla asta?“

Ce atâtea gânduri? Dacă vreau, pot…

Dacă…, hai mai bine să închidem ochii,

Ție îți trimit o vedere de la un colț de vis!

De ce?

De ce? Pentru că e mai bine când

închid ochii și visez decât când îi

am deschiși și văd realitatea.

De ce? Pentru că, decât să fie falsă,

mai bine să aștept și va fi o iubire

adevărată, sinceră, matură, dar și plină

de imperfecțiuni, atunci înseamnă că e reală.

De ce? Pentru că e mai bine să spun adevărul

și să îl aud, decât să trăiesc într-o minciună

care m-ar ține pe loc. De ce? Pentru că noaptea,

stând la fereastră, nu îl aștept pe Romeo,

nu pentru că nu am balcon, ci pentru că a iubit

cu adevărat doar o singură fată, „până

când moartea îi va despărți“. De ce? Pentru că

e atât de frumoasă vița-de-vie tânără din curte;

printre frunzele ei se ascunde copilăria mea,

iar pe nervuri aleargă fetița cu ochi căprui

pe care nu o mai pot prinde de mână. De ce?

Pentru că e mai bine să încerci, decât să

rămâi cu întrebarea „cum ar fi fost dacă..?“

și să trăiești, să simți cu adevărat. De ce?

Pentru că sunt geloasă pe acel gargui care

stă în fiecare noapte și privește Parisul

spălat de lumină la care visez de câțiva ani.

De ce? Pentru că îmbrățișarea mamei

îmi dă putere mereu, chiar și atunci când

am impresia că nu mai există cale de rezolvare,

dar apare una chiar la colțul străzii sau în

buzunarul din spate al pantalonilor, mototolită

cu bonul fiscal și biletul de autobuz pe care

nu mi-l decontează nimeni. De ce? Pentru că

marea îmi șoptește prin scoica de pe birou și,

chiar dacă este o zi rece de toamnă, tot aș vrea

să simt apa mării atingându-mi picioarele,

atât de prinse acum de asfalt. De ce? Pentru că

îmi place să scriu, să tai, să rescriu, să

împărtășesc și altora trăirile mele, chiar dacă

nu le vor aprecia întotdeauna. De ce? Pentru că

speranța moare ultima și întotdeauna o găsesc

pe raftul de sus al dulapului din bucătărie,

în spatele paharului cu râsete, ascunsă într-un

borcănel în care stau, de obicei, bomboanele

de sărbători. „De ce, speranțo?“ „De ce nu?“

Cât îmi place răspunsul ei… Atâta speranță!

Amalgam de euri

Și-atunci am revăzut fetița mânjită cu ciocolată

pe obraji, iar inima de cerneală a continuat să bată,

câtă viață avea… Și biscuiții bunicii mele, copți pe

spatele încins al tăvii vechi, laptele rece în cana

de pământ, de fiecare dată când mănânc parcă

aș gusta din copilăria aromată. Îmi amintesc

câteodată de păpușile de cârpă făcute când de

mama, când de bunica, dar mă îngrijorau hârtiile

acelea pe care erau îndesate numere, am aflat

mai târziu că se numesc facturi. Nu demult, cred că

într-o toamnă târzie, am auzit multe povești și

mi-am amintit cât am mai hoinărit eu prin cetatea

poveștilor,  focul ardea și oamenii, cuprinși de beția lui,

începeau să își cânte viețile, cu suferințe și bucurii…

Iar acum își tot oferă tinerii ăștia sărutări online,

ar râde Romeo și Julieta că nu mai au îndrăgostiții

nici balcon, dar nici baluri mascate. Când mă uit

în oglindă, mi se pare că părul meu e prea închis

la culoare, aș fi vrut să mă bată și pe mine puțin soare

în cap. Dar peste 20 de ani îmi voi dori să fiu din nou

cum am fost, mă văd alergând după amintiri și părul

din adolescență, castaniu și plin de frunze, iar alteori

de pampoane albe și stropi din Calea Lactee. În albastrul

de pe tavanul camerei mă rătăceam mereu, de m-am agățat

în inelele lui Saturn care se spăla pe cap cu stele

într-o noapte călduroasă de vară, iar mirosul de

pepene galben mi-a invadat nările, m-am îmbătat din nou

cu fericire și cu vise dulci, dar mai respir și realitatea…

Atunci  îmi dau seama că mă trezesc…

Visule, să nu mă părăsești niciodată!

Acest site foloseste cookies. Navigand in continuare, va exprimati acordul asupra folosirii cookie-urilor.